Dr. Ioan Ossian

Figură singulară în peisajul şimleuan, omul care prin rodnica activitate didactică poate fi considerat ctitorul învăţământului românesc din această parte a ţării, Ioan Ossian, cel dintîi director al liceului românesc „Simion Bărnuţiu” din Şimleu Silvaniei, s-a născut în Homorodul de Mijloc, judeţul Satu Mare, la 27 martie 1885. După strălucite studii de teologie greco-catolică urmate la Cluj-Napoca şi Budapesta, îşi ia doctoratul în litere şi filozofie în anul 1909/1910 cu „magna cum laudae”. Numit în 1919 director al primului liceu românesc din Ardeal, va da dovada capacităţii sale de mare pedagog şi patriot, având o strălucită idee, aceea de a străbate pe jos toate satele sălăjene stând de vorbă cu ţăranii, rugându-i şi îndemnându-i să-şi lase copiii la liceu pentru ca să aibă şi românii, măcar acum, oameni învăţaţi, cu ştiinţă de carte. Au rămas memorabile cuvintele sale: „Să nu se spună că românul nu e făcut decât să tragă la jugul pus de alţii pe grumazul lui”. Cu o răbdare de bijutier şi cu exemplara-i tenacitate şi putere de convingere, a explicat oamenilor ce rol uriaş îl joacă în viaţa unei naţiuni învăţătura, mai ales în condiţiile când, după Marea Unire, românii şi-au recăpătat drepturile multimilenare asupra ţării lor. Dornic să-i înalţe pe alţii la lumina cărţii, dr. Ioan Ossian a reuşit să redeştepte sentimentul demnităţii naţionale la concetăţenii săi, convingându-i că este ruşine să rămânem un popor fără oameni cu carte în propria noastră ţară, mai ales când „copilul de ţăran a dovedit de atâtea ori că este tot atât de sprinten la minte ca oricare altul, ba chiar e de neîntrecut în dorinţa de a şti şi a cunoaşte”. Pas cu pas a reuşit să ridice liceul românesc din Şimleu la un mare prestigiu, făcându-l recunoscut pe plan naţional, depunând eforturi supraomeneşti pentru a înzestra laboratoarele, a crea o puternică bază materială liceului şi selectând un valoros şi renumit corp profesoral.

A fost un mare orator şi publicist în perioada interbelică, dovedind o puternică personalitate în care se îmbinau inteligenţa şi energia cu voinţa, tenacitatea şi nestinsa putere de muncă, toate altoite pe o mare încredere şi dragoste de oameni, de neam şi ţară. Şi totuşi, acest mare şi admirabil om, al cărui nobil caracter şi verticalitate rămân exemplare peste ani şi generaţii, a trebuit să cunoască gustul amar al umilinţei, în locul recunoaşterii, fiind batjocorit de cei ce nu i se puteau ridica nici până la călcâi, sfârşind singur şi trist, ca atâţia mari români de valoare, ca un adevărat martir al neamului, la 4 ianuarie 1953 la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde autorităţile comuniste l-au deportat.