Titlul proiectului: Creșterea eficienței energetice a clădirii colegiului a clădirii nr. 2 a Colegiului Național Simion Barnuțiu, Șimleu Silvaniei

Denumirea beneficiarului și a partenerilor: Orașul Șimleu Silvaniei, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (în calitate de Autoritate de Management) prin Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, în calitate de Organism Intermediar.

Scopul proiectului: scăderea cantității de gaze cu efect de seră (CO2) emise anual de clădirea vizată, reducerea consumului anual de energie primară al clădirii, precum și cresterea ponderii energiei produse din resurse regenerabile în totalul energiei utilizate de cladirea nr. 2 a Colegiului Național Simion Bărnuțiu.

Obiectivul general al proiectului îl reprezintă creșterea eficienței energetice a clădirii nr. 2 a Colegiului Național Simon Bărnutiu din Șimleu Silvaniei.

Data de începere: 16 octombrie 2018.

Perioada de implementare: 16 octombrie 2018 – 31 ianuarie 2020.

Valoarea totală a proiectului este de 2.592.276,60 lei, din care asistența financiară nerambursabilă reprezintă 2.301.355,62 lei (1.956.152,27 lei provenind din FEDR și 299.176,26 lei din bugetul național).

Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro, Programul Operaţional Regional 2014-2020 și facebook.com/inforegio.ro.

Detalii privind elementele obligatorii de identitate vizuală se regăsesc în Manualul de Identitate Vizuală a Regio 2014-2020, în vigoare.

Un proiect dedicat Centenarului, inițiat de Biblioteca Județeană Sălaj, Caravana Unirii a a poposit, luni, 12 noiembrie 2018, în locurile unde s-a născut și a trăit Iuliu Maniu, respectiv Șimleu Silvaniei și Bădăcin.

Primul popas al Caravanei a fost la Casa natală Iuliu Maniu, după care participanții s-au îndreptat înspre Memorialul Iuliu Maniu din centrul orașului, care are în prim-plan statuia marelui om politic, amplasată în mijlocul unei hărţi a României Mari. La evenimentul menit a marca 100 de ani de la Marea Unire, alături de organizatori, oficialități locale, reprezentanți ai cultelor religioase, au participat și sute de levi de la instituțiile de învățământ din localitate. Au luat cuvântul Florica Pop – managerul Bibliotecii Județene Sălaj, istoricul sălăjean dr. Marin Pop – cercetător științific al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, Dalia Mintaș, Radul Lazăr – viceprimaul orașului Șimleu Silvaniei.

După programul artistic susținut de Grupul Vocal „Buburuzele vesele” – coordonatoare înv. Angela Șumălan – Școala „Silvania”; clasa a II-a C a Școlii Gimnaziale „Silvania” – coordonator înv. Cristina Teieru și corul Școlii Gimnaziale Horea – coordonator prof. Traian Albu, evenimentul s-a încheiat cu Hora Unirii, caravana îndreptându-se, apoi, spre Bădăcin, pentru cel de-al doilea popas, la Casa Memorială Iuliu Maniu.

 

 

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

Nu-i o stâncă, nu-i un bolovan ca oricare altul, și pare că-i un cuirasat transformat în piatră, mă rog, în gresii, de către niște extratereștri, care, ca să fie siguri că o să-l mai găsească atunci când va fi să se întoarcă, l-au așezat aici, la vedere, dar, totuși, nu prea, pe Măgura Șimleului. Un monument natural deosebit, o sculptură a naturii în fața căreia chiar și cei mai mari sculptori și-ar scoate pălăria, în semn de respect.

Oamenii locului zic că de aici, din zona asta, se scotea piatră care se folosea la construcția caselor din satele din jur, și așa a apărut pietrocul ăsta uriaș. Însă cum de a rămas aici și nu a fost sfărâmat și folosit la construcția caselor, la fel ca toată piatra scoasă din zona asta? De dragul poveștii, vă zic eu: pentru că nu-i o stâncă obișnuită, e un cuirasat camuflat în piatră. Atâta tot că, după cum se văd urmele timpului pe el, se pare că s-a transformat de-a binelea în piatră. Iar Măgura Șimleului îl păstrează la loc de cinste, ca pe o podoabă de preț. Cum, nu credeți? Doar natura, doar peisajul deosebit al Măgurii te poate convinge, așa că, pentru a-l vedea așa cum e – un cuirasat transformat în piatră, trebuie să mergi să-l vedeți.

De la coadă la cap

Cum să faci ca să ajungi de la punctul ”A” la punctul ”B”? Deși poate părea simplu, adică să pornești din punctul ”A” către punctul ”B”, atunci când vine vorba să traversezi Măgura, din Șimleu Silvaniei către Giurtelecu Șimleului, nu mai e chiar atât de simplu. Nu de alta, dar la câte cărări traversează muntele ăsta mic de lângă Șimleu, și, mai ales, la câte cărări care sigur duc acolo unde vrei să aduci vezi pe tot locul, probabilitatea să o iei pe drumul cel bun e destul de mică. Acuma, sigur, Ovidiu, acum un an și ceva, atunci când a spus că ne duce pe noi, ceilalți, la Giurtelecu Șimleului, chiar credea asta, iar noi ne-am luat după el. Că am ajuns la Cehei, adică în cu totul alt loc, asta e altă treabă (și, la câte cărări am bătut peste Măgură, chiar părea că toate duc la Cehei).

Acuma, chiar mă bucur că n-am ajuns unde voiam acum un an și ceva, nu de alta, dar a lăsat loc pentru încă o excursie, încă o aventură peste Măgura Șimleului, un loc superb, unul dintre cele mai frumoase locuri din Sălaj, ba chiar din țară. Și chiar dacă o excursie peste munte nu poate fi decât frumoasă, totuși, pentru că am vrut neapărat să vedem pietrocul cel mare despre care ne tot spunea Ovidiu, ne-am hotărât să o luăm, de data asta, invers, la coadă la cap – de la Giurtelecu Șimleului, la Șimleu. Ca să fim siguri că o să vedem pietrocul cel mare. Adică un fel de să fie bine, să nu fie rău.

Bercu‘ Giurtelecului

Am lăsat mașina la marginea drumului pietruit care duce la Bercu’ Giurtelecului, un cătun aflat lângă Giurtelecu Șimleului. De unde denumirea de Berc? Se prea poate să fie de la nemțescul ”berg”, care înseamnă munte. Și cum Măgura care străjuiește cătunul ăsta e munte… ce să zic, poate fi și asta o explicație. Dacă îi întrebi pe acei puțini oameni care locuiesc acolo (și i-am întrebat), ei o să-ți spună simplu, așa cum ne-a spus prima femeie pe care am întâlnit-o în cale: ”Ce spui? Așe să spune cătă aista. Tăt așe s-o zâs. C-aici o fost căși muuulte, da’ s-o mutat pântu ce n-o fost băgată curentu”. Oricum, până să-i întrebăm pe oameni ce și cum, prima oară ne-au luat în primire câinii, lătrând din toate părțile. Însă ce știu ei? I-am lăsat să latre și ne-am văzut de drumul nostru, vorbind când cu unul, când cu altul dintre cei pe care îi întâlneam. Asta până la ultima casă din cătun, acolo unde Ovidiu era, deja, de-al casei. Adică mai fusese de câteva ori acolo, de-a lungul timpului.

Știi ce e fain la țară, mai ales într-un loc din ăsta în care rar vine careva care nu-i de-al locului? Căldura cu care te primesc oamenii. Iar dacă te mai și știu de undeva, e ca și cum tot locul ăla și-ar deschide brațele. Și tu, cel care ai ajuns acolo, nu ai cum să nu zâmbești larg, de dragul oamenilor ăstora, care nu mai știu ce să facă, ce să-ți dea ca să te facă să te simți bine-primit.

Am tot spus-o, dar o spun de fiecare dată când am ocazia: oamenii ăștia frumoși pe care-i întâlnesc în ”expedițiile” mele pe coclauri sînt adevăratele comori ale lumii. Niște oameni atât de frumoși în simplitatea lor sinceră, că n-ai cum să nu-i îndrăgești, pe loc și fără rezerve.

Către crucea veche de pe deal

Revenind la oamenii de la ultima casă din cătun, când am plecat de acolo, după câteva minute de stat la povești, n-am plecat singuri, ci cu nea’ Ugorcsag. Nu de alta, dar văzându-ne că ne tot uităm în direcția în care arăta el cu degetul că ar trebui să o luăm, dar se vedea clar că ne vine să ne scărpinăm în cap a nedumerire, chiar dacă ziceam toți trei că am înțeles, a zis că mai bine vine cu noi, să nu ne rătăcim, că dacă data trecută ne-am rătăcit, să nu mai pățim și acum la fel.

”Api, io mă duc cu oamenii iștia până la cruce, pă deal. Ș-api mă-ntorc, că n-oi sta mult. Numa’ să văd că merg pă unde trebe, că cine știe ce-or face”,

i-a spus bărbatul nevestei, apoi a venit cu noi. E drept, ne ziceam unul altuia că de aici ne descurcăm, că am înțeles pe unde trebuie să mergem. Ne-am dat seama că nu-i așa la prima intersecție de cărări, acolo unde noi am fi luat-o, fără să stăm pe gânduri, la dreapta, că pe acolo părea că urcă către culme. Evident, drumul cel bun era la stânga, și se numește, ori așa îi zic localnicii, drumul crucii. Pentru că, logic, duce către o cruce care, zice omul, a fost ridicată în 1800 și ceva. De către cine nu știa, dar Ovidiu a aflat ulterior cum că acea cruce a fost pusă de părintele Taloș, persoana influentă și participant la Marea Unire. Oricum, de îngrijit o îngrijește nea’ Ugorcsag, cel care ne însoțea pe cărare în sus, și care a așezat acolo o masă și o bancă pentru oricine o să ajungă acolo, pe Dealul Crucii.

Poate ne-am fi așezat pe bancă, la o poveste, dar pe cărarea ce ducea în dreapta crucii se vedea un peisaj deosebit. Și am luat-o într-acolo, nu de alta, dar întotdeauna când ieși de pe ”drumul principal”, în cazul ăsta o cărare ceva mai largă, întodeauna găsești ceva deosebit, un fel de ”comoară” pe care natura o ascunde vederii celui care doar trece pe acolo, un fel de ”dedicație specială” pentru cei care vor mai mult.

Dealu‘ lui Dămnian

Superb! O frumusețe calmă, așezată, tipic transilvăneană, cu satele la poalele dealului părând niște picturi, mai ales cu toamna asta caldă colorând totul în jur. Cât despre iarba galbenă, înaltă, de pe culmea dealului, un deal care părea o spinare de ceva animal uriaș ce s-a oprit să se odihnească în locurile ăstea, era ca o mare cu valuri, niște valuri care se mișcă încet, încet…

Acuma, nea’ Ugorcsag zice că ăsta e dealu’ lui Dămnian, iar de pe dealul ăsta se căra pe vremuri piatră pentru construcția caselor din satele din jur. Și că acele cratere ciudate care împânzesc dealul ăsta sînt ca urmare a exploatării pietrei. Acuma, sigur că omul știe ce vorbește, dar, totuși, de câteva ori, de dragul poveștii, mi s-a părut că animalul uriaș care s-a oprit acolo să se odihnească puțin și-a scuturat blana. Adică iarba galbenă înaltă. Un fel de: ”Bine, bine, Dămnian ca Dămnian, dar io ce am? Pe mine nu mă vede nimeni?”

Cocoțat pe o movilă uriașă, privind în jur, l-am ascultat pe Ugorcsag povestindu-ne, într-un limbaj neaoș, ardelenesc autentic, despre povestea dealului ăstuia:

”Păi vinea câte 30 de care o dată, că 30 de care trebuia la o casă. Uită acolo nii ia, unde să vede biserica aceie, acolo-i Ilișua. Până acolo să ducea cu carele cu boi. Păi vinea a cui era casa, cu carele. În primu… ăsta nii, era hurdău’ cu pălincă, în cel’lalt din spate, hurdău’ cu vin. Le dădea păntru piatră. Da cum…”

E o plăcere să-i asculți pe oamenii ăștia simpli, de la țară, povestind. O fac atât de sincer și fără a încerca să cosmetizeze cuvintele, încât poveștile lor, însoțite de o mimică a feței și de gesturi ale trupului pe măsură, punctând cuvintele, aproape că prind viață. Și când mai ești și într-un loc din ăsta, atât de frumos înțelegi cum au apărut pe lume poveștile care au colorat (și care, din păcate nu mai există în zilele moderne) copilăria multora dintre cei care au numărat ceva ani.

Cuirasatul de piatră din regatul sălbatic al Măgurii Șimleului

Pentru unii, care nu au fost pe Măgură, ori poate au fost, dar nu au văzut-o, să spui despre muntele ăsta mic că e un regat sălbatic poate părea ușor deplasat. Însă oricare dintre cei care cunosc, cât de cât, Măgura îți poate spune asta: e un loc sălbatic. Iar cărările care străbat locul ăsta sălbatic ascund multe frumuseți, multe povești și multe vestigii istorice (arheologii știu de ce).

Pietrocul de la Bercu’ Giurtelecului pare nelalocul lui acolo. De ce? Pentru că în toată zona aceea, în afară de un bolovan asemănător cu Pietrocul, dar mult mai mic, de pe Dealul lui Dămnian, nu este nici urmă de bolovani ori stânci, oricât de mici. De asta, atunci când privirea îți cade pe pietrocul ăsta uriaș, te oprești și caști ochii a uimire: ”ăsta cum a ajuns aici?”. Da, așa cum v-am spus, de aici se căra piatră, sute, mii de care, pentru construcția caselor. Dar, totuși, cum de a rămas aici doar pietrocul ăsta? Și de ce are forma asta, de zici că-i un cuirasat care s-a transformat, în timp, în piatră? Plus că straturile de gresii, multe, așezate unele peste altele, hașurând marginile pietrocului, îi dau un aer și  mai misterios, de poveste.

Aici, pe vremea liceului, venea și Ovidiu, ”peste deal”, cum zice el, iar cel de atunci și cel de acum s-au întâlnit într-o buclă temporală, așa că, vorba cântecului ăla de acum mulți ani, ”amintirile mă chinuiesc”.

Acum, cocoțați pe cuirasat, pietrocul părea mai mult un loc de meditație, așa că am rămas o vreme acolo. Noi, băieții. Gina își făcea treabă pe lângă o vizuină de vulpe pe care a găsit-o acolo, lângă cuirasat, așteptând să apară vulpea. Normal, vulpea n-a apărut, așa că am coborât de pe cuirasat și am plecat în drumul nostru. Un drum care să ne ducă peste Măgură, la Șimleu. Ori la Cehei. Că, după prima tentativă de a ajunge la Giurtelec, dar am ajuns la Cehei, toate cărările de pe Măgură par să ducă acolo, la Cehei. Oricum, pentru că așa ne-am pus în plan, am luat-o pe cărare în sus, prin iarba galbenă înaltă, către pădure. Unde o să ajungem? Vorba lui Ovidiu (și care a rămas ca un fel de laitmotiv tot drumul): videa-om noi.

Artă în pădure. Din nou, cu mașina către Giurtelec

Drumul prin pădure putea fi ca oricare alt drum prin pădure, chiar dacă toamna e un pictor desăvârșit. Dar știi ce face ca o drumeție să fie și mai frumoasă? Poveștile și oamenii faini de lângă tine. Compania unor oameni faini e, întotdeauna, acel ceva care fac ca totul să fie… oare ce cuvânt să folosesc?… mai luminos (n-am găsit alt cuvânt care să exprime ceea ce vreau să spun, sper că înțelegeți ce vreau să zic).

Am urmat cărările la nimereală, chiar nu aveam habar dacă o să ne ducă către Șimleu, acolo unde voiam să ajungem. Bine, toate cărările de pe Măgură, așa cum v-am spus, par că duc la Cehei, dar cui să-i mai pese de unde o să ajungem? Noi eram ocupați cu arta din pădure (așa am numit-o), o artă care consta din te miri ce: niște flacoane de plastic așezate de cineva pe niște sârme întinse între copaci, pe post de gard, desenele create de frunze, cioturi de copaci care, cel puțin după imaginația noastră, păreau niște sculpturi neconvenționale… Din ăstea, apărute din niște ”sclipiri” ale minții datorate frumuseții pădurii, poveștilor aiurite care ne însoțeau pașii ori râsetelor cu ecou.

”Bă, acuma pe unde o luăm, la stânga sau la dreapta?”, ne mai întrebam unul pe altul, când se intersectau cărările. Răspnsurile erau variate, dar întotdeauna la fel de edificatoare. De genul ”cum pe unde o luăm? Scuipăm în palmă, apoi, cu cealaltă mână îi tragem una la scuipat cu muchia palmei, și în ce direcție sare scuipatul, pe acolo o luăm”. V-am zis, ”sclipiri” ale minții.

Norocul nostru a fost că, într-un final, am ajuns în singurul loc care ne era familiar – la Copacii legii. Așa se numesc niște copaci mari de tot, îngrădiți, despre care se spune că au vreo 500 de ani. De ce copacii legii? Pentru că acolo erau spânzurați oamenii, după ce erau judecați. Ceva de genul ăsta. Oricum, nu asta e important, ci faptul că, pentru prima oară după atâta rătăcit peste Măgură, în căutarea Pietrocului de la Giurtelec, știam unde eram. Adică, mai pe șleau, de data asta nu ne-am mai rătăcit.

La Șimleu am ajuns pe înserate. Am luat mașina lui Ovidiu și, pentru a doua oară pe ziua respectivă, ne-am dus către Giurtelec. Nu de alta, dar, dacă ați uitat, cumva (eu am uitat, spre amuzamentul Ginei și al lui Ovidiu, care se distrau de nelămurirea mea: adică de ce să mai mergem încă o dată la Giurtelec?), am lăsat mașina la Bercu’ Giurtelecului. Și, normal, trebuia să mergem să o recuperăm. Nu de alta, dar aveam nevoie de ea ca să ne întoarcem acasă, la Zalău.

Am găsit redacția mobilă, adică mașina, acolo unde am lăsat-o, înainte cu vreo 7, 8 ore. La Bercu’ Giurtelecului, acolo de unde a început toată povestea asta. O poveste cu un deal a lui Dămnian, o cruce veche din 1800 și ceva, niște peisaje deosebite și un pietroc uriaș (deși eu continui să cred că e un  cuirasat de piatră, pus la păstrare acolo de niște ființe venite dintr-o altă lume, dar care au uitat de el) care sînt, deja, parte din aventurile noastre. O filă de poveste. Și, până la urmă, asta contează. Povestea.

 

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

Motto: „Sportul reprezintă vigoarea vitală a umanității”.

            George CĂLINESCU (1899-1965), scriitor, critic și istoric literar, poet și academician

La începutul lunii lui Brumar, vineri, 2 noiembrie 2018, ne-a părăsit profesorul  Constantin (Pilică) POPESCU, cel mai titrat antrenor de handbal feminin din România. Acesta „mergea” pe 91 de ani, fiind născut la 3 septembrie 1928, în București. Se numără printre cei mai valoroși antrenori din handbalul mondial, fiind primul și cel mai tânăr tehnician de handbal  căruia i s-a acordat titlul de „ Antrenor Emerit”  din istoria handbalului românesc (anul 1960, la 32 de ani)! Cu echipa națională a României a câștigat trei titluri mondiale și unul de vicecampion, având cea mai bună performanță la Jocurile Olimpice. Astfel,  la Campionatele Mondiale de handbal, varianta în 11 jucătoare,  din Republica Federală a Germaniei (1956, Frankfurt pe Main) și din Olanda (1960, Amsterdam), precum și la Campionatul Mondial, în varianta cu șapte jucătoare, din Republica Populară Română (1962, Stadionul Republicii din București), reprezentativa feminină a țării noastre s-a clasat pe primul loc! La Campionatul Mondial din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (1973, Belgrad), echipa României a câștigat medalia de argint, iar la Jocurile Olimpice din Canada (1976, Montreal), s-a clasat pe locul al IV-lea.

Prenumele „Pilică” este forma de „alint” dată lui Constantin Popescu, în anii de liceu (Liceul „Aurel Vlaicu” din București), pentru mărimea și forma părului său de pe cap (în limba latină, părul numindu-se „pilus”), devenind un supranume recunoscut în lumea handbalului, și nu numai. Viața lui Pilică Popescu a fost una dedicată sportului, cu precădere handbalului, întrucât „sportul este un izvor de sănătate și prospețime, un factor de longevitate”, cum  zicea academiciana Ana Aslan – renumit medic gerontolog și director al Institutului Național de Geriatrie și  Gerontologie! A absolvit Institutul de Cultură Fizică din București, promoția 1951, devenind profesor de educație fizică și sport, cu specializarea handbal. Între anii 1946-1950 a jucat handbal la Clubul Sportiv Universitar București. Ca antrenor, a pregătit echipele: Clubul Sportiv Universitar, Steagul Roșu, Cetatea Bucur, Progresul, Știința, Universitatea  și Rapid CFR (toate șapte din București), Constructorul Baia Mare, Chimistul Râmnicu Vâlcea (actuala Oltchim, antrenată și de prof. zălăuan Gheorghe Tadici) și CFR Craiova. A fost de șase ori „campion național” cu echipele pe care le-a antrenat, câștigând „Cupa României” în anul 1984, cu echipa „Chimistul ” Râmnicu Vâlcea. A câștigat prima ediție a Cupei Campionilor Europeni cu echipa feminină de handbal „Știința” București (1961), Cupa IHF (a Federației Internaționale de Handbal), cu echipa „Chimistul” Râmnicu Vâlcea (1984) și City Cup EHF (a Federației Europene de Handbal), cu echipa Rapid București (2000).

Pilică Popescu a fost, timp de 17 ani, profesor și director al Școlii Sportive nr.2 din București. De asemenea, a fost membru al Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport și al Biroului Federației Române de Handbal, secretar al Colegiului Național de Antrenori și președinte al Comisiei de Istorie și Statistică a Federației Române de Handbal. A publicat șapte cărți, printre care „Istoria Handbalului Românesc, 1921-2014”, a elaborat peste 80 de lucrări de specialitate și a avut numeroase referate și comunicări la cursurile , lectoratele internaționale și sesiunile metodologice la care a participat, ca invitat.

Pentru întreaga sa activitate și performanțele sportive obținute, pe lângă multe premii și diplome de excelență, de onoare și de merit, profesorului-antrenor Constantin (Pilică) Popescu i s-au conferit: Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a II-a (anul 2000), Ordinul Național „Pentru Merit”  în grad de ofițer (anul 2000), Meritul Sportiv clasa I (anul 2009), iar în 12 octombrie 2007, Adunarea Generală a Federației Române de Handbal, l-a declarat „Antrenor Internațional de Excelență”. În plus,  Pilică Popescu este nominalizat în Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România (volumul II, Editura „Aramis” București, 2002), la capitolul „Personalități de Referință”, drept „promotor și profesionist al educației fizice și sportului”, iar scriitorul și ziaristul bucureștean Horia Alexandrescu i-a dedicat cartea „Antrenorul de Aur – Prof. Constantin Pilică Popescu” (1 septembrie 2017).

Menționez că, am scris acest articol și pentru faptul că l-am întâlnit pe Pilică Popescu la București, de mai multe ori, la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport și la Federația Română de Handbal, precum și la Râmnicu Vâlcea, când era antrenor la echipa „Chimistul”. Apoi, ca arbitru republican de handbal, la Baia Mare, când am arbitrat (împreună cu regretatul Constantin Petrea din Zalău), în 24 septembrie 1978, meciul echipei sale, „Constructorul ”,  cu formația „Universitatea” București, scor 19-10 (10-6). A fost un profesor și un conducător bun, un antrenor de handbal desăvârșit, care a știut să pună în practică cunoștințele teoretice acumulate, în vederea  obținerii unor rezultate meritorii,  pe măsura obiectivelor asumate, atât la Școala Sportivă nr. 2 din București, cât și la echipele pe care le-a antrenat, inclusiv Echipa Națională de Handbal Feminin a României. De fiecare dată, la antrenamente și în competițiile sportive, își motiva exemplar elevii și jucătorii/jucătoarele. Da, a fost un antrenor de „legendă”, iar unele dintre rezultatele activității sale au fost de excepție! Acum, handbalul românesc este în doliu…

Spre regretul familiei sale și al rudelor, al prietenilor și al sportivilor pe care i-a antrenat, Constantin (Pilică) Popescu este la Cer, în dreapta Domnului. Ca atare, se cuvine să-i aducem respectul meritat și să-i păstrăm, mereu, frumoasele amintiri.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnescă în pace!

 

                                                                                                                                                Prof. Marin ȘTEFAN,

                                                                                                                                        Publicist, Șimleu Silvaniei