Motto: „Dumnezeu ne pune degetul pe frunte când reușim să intrăm perfect în pielea personajului”.

Radu BELIGAN (1918-2016), actor și regizor de teatru

Sâmbătă, 27 ianuarie 2024, Florin PIERSIC, cel mai iubit actor român de teatru și film, a împlinit 88 de ani! De când se știe, el iubește oamenii, iar aceștia, mai ales spectatorii și telespectatorii săi, n-au rămas datori, considerându-l un bun național. Mă număr printre aceștia… Despre el și cei 66 de ani de carieră teatrală și cinematografică s-a vorbit și s-a scris mult. Și se va mai vorbi și scrie. Chiar și eu am făcut-o, începând cu 28 septembrie 2003, în urma spectacolului său din cadrul activităților de sărbătorire a 752 de ani de atestare documentară a orașului Șimleu Silvaniei. Atunci am devenit prieteni, datorită și catrenului pe care i l-am compus la întâlnirea oficială de la Primărie: „E artsit între actori, / Cum e crinul între flori. / Însă, este cel mai șic / Fiindcă-i floare de… Piersic!”. Am scris despre domnia sa și în cărțile mele „Amintiri din zodia Berbecului” și „Căutătorul de cuvinte. Și de imagini…”, pe care i le-am oferit, împreună cu adecvatele autografe. Ultimul articol despre acest apreciat și îndrăgit actor („Cu Florin PIERSIC, la Zalău”) l-am scris după spectacolul său „Nu-ntreba câți ani am!”, de la Casa Municipală de Cultură Zalău, în 13 noiembrie 2023. A fost publicat în „Magazin Sălăjean”, cotidian de informație, opinie și publicitate – liderul presei sălăjene, în „făclia” – ziar independent de Cluj, precum și online: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Site-ul Primăriei Șimleu Silvaniei; ZTV.ro – Zalău TV; Facebook Marin Ștefan. În plus, am trimis unor rude și prieteni exemplare ale ziarelor „Magazin Sălăjean” și „făclia” sau copii ale paginii cu articolul respectiv! Chiar și lui Florin Piersic!…
Acum, la împlinirea vârstei de 88 de ani, scriu din nou despre Florin Piersic, sub impulsul citirii cărții sale „Viața este o poveste…” (și al autografului), și, mai cu seamă, al cuvintelor de pe fotografia sa, pe care mi-a trimis-o în 13 decembrie 2023, drept dovadă a primirii ultimei mele cărții: „Stimate Domnule Profesor, Cartea Domniei Voastre este excepțională! Despre cum scrieți de mine, ce să mai vorbim?! După cum vedeți în fotografie, vă aplaud!”. În acest context, și prin acest articol îmi arăt recunoașterea și prețuirea prietenului meu, marele actor Florin Piersic, pentru cariera sa de excepție în teatru și film. Mai ales la îndemnul lui către cititorii cărții: „Vă invit să mă cunoașteți mai bine, nu doar ca pe actorul pe care cât de cât îl știți, ci și ca pe omul care-și pune inima în palmă, dăruindu-v-o”.
Florin Piersic a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (1957), fiind repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. După doar o stagiune, a ajuns la București. A debutat în cinematografie în anul 1958 (Filmul „Ciulinii Bărăganului”, în rolul Tănase, țăran sărac), iar pe scena Teatrului Național din București, în anul 1959, cu rolul titular în „Discipolul diavolului” (Richard Dudgeon). În anii care au urmat, a avut zeci și zeci de roluri în piese de teatru și filme, printre care: Act venețian, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Gaițele, Logodnicele aterizează la Paris, Oameni și șoareci, Străini în noapte, Cartea lui Ioviță, Dulcea pasăre a tinereții, Heidelbergul de altădată, Visul unei nopți de iarnă, Ultima haltă în paradis, Jocul de-a vacanța, Fată fără zestre, În lacrimi de iubire, Flăcăul și focul, Aproape de soare, Celebrul 702, Neamul Șoimăreștilor, De-aș fi… Harap Alb, Răscoala, Tunelul, Șapte băieți și o ștrengăriță, Frumoasele vacanțe, Columna, Mihai Viteazul, Haiducii lui Șaptecai, Zestrea domniței Ralu, Fix Alert, Eminescu versus Eminem.
Florin Piersic și-a iubit foarte mult rolurile din piesele de teatru, ele fiind altele decât cele din filme. Cu toate acestea, el și-a creat personaje de referință și în filme (Mărgelatu, din cele șase serii: Drumul oaselor, Trandafirul galben, Misterele Bucureștilor, Masca de argint, Colierul de turcoaze și Totul se plătește; Harap Alb; haiducul Anghel Șaptecai etc.), care l-au făcut foarte popular. De altfel, dorința primordială a lui a fost să joace cât mai bine cu putință, să dea viață personajelor sale. Și a reușit! Are o memorie formidabilă, antrenată și consolidată chiar din anii de școală, la Liceul de Băieți nr. 3 din Cluj (acum Colegiul Național „Emil Racoviță”) și în studenție, când recita poezii. Iar piesele de teatru și filmele în care a jucat au scos în evidență inteligența, naturalețea și spiritul său creator, devenind un talentat și neîntrecut povestitor, chiar un mare orator!
Florin Piersic deține titlul de „Cetățean de Onoare” al orașelor: Bacău, Baia Mare, București, Caracal, Cluj-Napoca, Galați, Iași, Oradea, Sighetu Marmației și Suceava. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a V-a” (1967) și decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler” (30 mai 2002) „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care a dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”. De asemenea, a fost distins cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (27 ianuarie 2016). În plus, deține Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania și Medalia de Aur a Artelor Transilvane (amble în anul 2009), fiind și primul actor român care a primit o stea pe Aleea Celebrităților din București (31 ianuarie 2011). Iar din 26 ianuarie 2011, Cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca se numește Cinema Teatru „Florin Piersic”.
Așadar, Florin Piersic, actorul cu chip de Făt Frumos al teatrului și filmului românesc, OMUL cu un farmec special, elegant, dezinvolt și exuberant, ce întruchipează tinerețea veșnică, a ajuns la 88 de ani de viață! Frumoasă vârstă, un simbol al prieteniei și iubirii! Chiar și pentru mine, conform dedicației din cartea sa: „Iubitului meu Prieten Marin Ștefan, Cu speranța asigurantă că ne vom mai vedea. Vă felicit și vă îmbrățișez! Florin Piersic 2023”.
Mulțumindu-i mult și îmbrățișându-l prietenește, îi spun:
La mulți ani cu sănătate, Florin PIERSIC!

Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,
Publicist, Șimleu Silvaniei

Motto: „Prin creația sa, Mihai Eminescu rămâne într-adevăr cel mai mare poet al neamului pe care
l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
George CĂLINESCU (1899-1965), critic, istoric literar, poet și prozator

Luni, 15 ianuarie 2024, sărbătorim 174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – poetul tuturor românilor, precum și Ziua Culturii Naționale (Legea nr. 238/7 decembrie 2010). Despre aceste importante evenimente culturale am scris diferite articole publicate în presa sălăjeană și națională, regăsindu-se și în cărțile mele „Amintiri din zodia Berbecului” și „Căutătorul de cuvinte. Și de imagini…”.
Acum scriu despre Casa Memorială „Mihai Eminescu”, care se găsește în satul Ipotești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani. În urmă cu cinci ani, mi-am adus aminte despre Proiectul Educațional „Dor de Eminescu”, organizat de Școala Gimnazială „Silvania” din Șimleu Silvaniei. Am scris și un articol despre acesta, publicat în presa scrisă în a doua parte a lunii ianuarie 2010. Ca atare, în luna lui Cuptor 2019, cuprinzându-mă, din nou, dorul de Eminescu, am pornit cu profesoara Elena Ștefan, soția mea, într-o excursie, cu mașina noastră, până la Casa din Ipotești, locul copilăriei poetului fără pereche al românilor! Am ajuns acolo după un itinerar cu locuri „de poveste” și oameni din cale-afară de prietenoși. Unde-i satul Ipotești? „La un cias depărtare de târgul Botoșani, cam o bună fugă de cal după ce dincolo de Cătămărești, cârmind spre stânga, părăsești șoseaua lui Mihalache Sturza, ochiul călătorului dă de o vale retrasă și liniștită, departe de ochii lumei, încununată pe strâmtul ei orizont de dealuri păduroase”. Așa îi scria, în 20 aprilie 1909, Grigore Goilav (filozof, publicist și om politic, coleg de clasă cu Mihai Eminescu la Cernăuți) lui Corneliu Botez (magistrat la Galați, cel care a editat primul album eminescian „Omagiu lui Mihai Eminescu”, a organizat un festival cultural-artistic și a realizat o medalie comemorativă pentru strângerea de fonduri pentru statuia lui Mihai Eminescu, dezvelită în 16 octombrie 1911, la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck).
Acolo, la Ipotești, se află Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu, înființat în anul 1992. Până atunci, Ipoteștii dispuneau de trei obiective muzeale: Casa memorială a familiei Eminovici, Biserica de familie și Biserica nouă; Muzeul Mihai Eminescu, Biblioteca Națională de Poezie; Casa Papadopol – cu colecția etnografică a Memorialului Ipotești.
În incinta Memorialului, beneficiind de explicațiile unei doamne muzeograf, am vizitat: Bustul lui Mihai Eminescu (sculptor Gheorghe Anghel); Bisericuța familiei Eminovici și Biserica satului; mormintele membrilor familiei Eminovici (părinții, Raluca și Gheorghe, frații poetului, Iorgu și Nicolae); Brâul de plăci ceramice cu stemele Moldovei, Regatului și județului Botoșani; Casa Papadopol, care a aparținut ultimului proprietar, doctorul Papadopol, și în care funcționează Muzeul de Etnografie și Centrul Național de Studii de la Ipotești; spațiul cu scenă și tribună în aer liber pentru desfășurarea unor activități cultural-artistice; Casa Memorială.
Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, dar încă din primele luni ale vieții lui a fost adus aici, la Ipotești, unde a stat până la vârsta de nouă ani. Familia lui deținea acest loc din anul 1846, iar în anul 1850, căminarul Gheorghe Eminovici a ridicat o casă și acareturile necesare. După moartea acestuia, în anul 1884, casa a început să se degradeze. Fiind locuită doar sporadic, a ajuns într-o stare avansată de ruină. Demolarea acesteia, în anul 1924, a produs puternice mișcări studențești. Ca atare, proprietarii au donat autorităților locul respectiv. Astfel, în anul 1934, a fost ridicată o nouă casă, în care s-a inaugurat, în 1940, primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Întrucât casa reconstruită în 1934 nu a respectat structura originală, în anul 1979 a fost demolată și reconstruită conform unor vechi documente, dotată cu mobilier original din secolul al XIX-lea (în mare parte) și cu obiecte ale poetului și familiei sale. Casa are trei camere: salonul și două camere mai mici, iatacul surorilor poetului, Harieta și Aglaia, și camera părinților. La mijloc este un hol mare. În salon se află masa și cele șase scaune (cu piele de Cordoba) ale familiei Eminovici, șase lingurițe de argint și ceasul lui Gheorghe Eminovici. Pe hol se găsește lada de zestre a mamei poetului. În biroul lui Gheorghe Eminovici se găsesc: masa de lucru, lampa și cufărul în care își ținea actele. Pe masă se află manuscrise în fotocopie ale lui Mihai Eminescu și parafa de medic a lui Șerban, fratele poetului. Iar într-o vitrină se găsește medalia primită de poet în anul 1871, la sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna. În camera surorilor și a mamei lui Mihai se află un dulap din furnir de trandafir, scrinul moldovenesc cu oglindă și caseta pentru bijuterii ale mamei și două icoane îmbrăcate în argint. Pe pat se găsește o scoarță confecționată de două mătuși ale poetului, din partea mamei, când erau la Mănăstirea Agafton. Pe pereți sunt expuse fotografiile originale ale bunicilor lui Mihai, precum și copii ale pozelor cu membrii familiei Eminovici.
La aproximativ trei kilometri depărtare de Casa Memorială, în Pădurea Baisa, se găsește „Lacul cu nuferi” (Lacul Loești), locul de odihnă și meditație al lui Mihai Eminescu, cel care l-a inspirat în scrierea unor poezii, printre care se află „Lacul” (1 septembrie 1876).
Am plecat de la Ipotești cu bucuria întâlnirii imaginare cu marele poet Mihai Eminescu, salutându-l: Trăiască, Nația! Și, de-acolo, din Cer, parcă mi-a răspuns: Sus cu Dânsa!

Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,
Publicist, Șimleu Silvaniei

În  ziua de 7 ianuarie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Proroc Ioan, Înainte-mergător, vestitor și Botezător al Domnului nostru, Iisus Hristos. Această zi este numită „Soborul Sfântului Ioan”, dar sunt sărbătorite și: zămislirea (23 septembrie), nașterea (Sânzienele sau Drăgaica, 24 iunie) și tăierea capului sfântului (29 august).

Nașterea lui Ioan Botezătorul a fost o minune pentru părinții săi, Elisabeta (verișoara Maicii Domnului) și preotul Zaharia, întrucât nu fuseseră binecuvântați să aibă copii. Totuși, pentru acest fapt, ei se rugaseră Domnului, iar Arhanghelul Gavriil i s-a arătat lui Zaharia la templu, spunându-i că ruga sa a fost ascultată. Dar pentru că a fost neîncrezător, Zaharia a fost pedepsit, rămânând  mut. Totuși, vocea i-a revenit după nașterea pruncului, atunci când i-a rostit numele!

Sfântul Ioan a ales viața de pustnic chiar din copilărie. S-a retras în pustiu, în apropierea Râului Iordan, unde a dus o viață grea, îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, hrănindu-se cu lăcuste și miere de albine sălbatice. În acele locuri, propovăduia pocăința și îi boteza în apa Iordanului pe cei care își mărturiseau păcatele. Ca atare, veneau la el oameni de tot felul: negustori, vameși, soldați și chiar învățați, cărora le dădea diferite sfaturi, mai ales cu caracter moral. Era sever cu aceștia, mai ales cu învățații și fariseii.

Multă lume credea că el este chiar Mesia, dar le spunea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie – «Îndreptați Calea Domnului»!”. Cel mai important și emoționant moment din viața sa a fost Botezul Domnului, atunci când, în urma viziunii Duhului Sfânt care a coborât deasupra lui Iisus, el a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”. La îndemnul său, mulți dintre ucenici l-au urmat pe Iisus, printre care se aflau viitorii apostoli Ioan și Andrei.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a ridicat impetuos împotriva oricărui fel de păcat. În acest context, l-a învinuit pe Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a pornit război împotriva fratelui său, Filip, luându-i țara și soția, Irodiada. Aceasta îl ura de moarte pe Sfântul Ioan și, în urma cererii ei, a fost trimis de Irod în temnița Cetății Maherus/Machaerus din Pereia (acum în Iordania). La petrecerea pe care Irod a organizat-o de ziua lui a venit și Salomeea, fiica Irodiadei. Tânăra prințesă i-a încântat pe toți cu dansul ei, câștigând simpatia  tiranului. Acesta i-a promis că-i va da orice-și dorește, chiar jumătate din împărăție. Învățată de mama ei, Salomeea a cerut „capul lui Ioan Botezătorul”. Irod, care nu voia să-și încalce promisiunea, a acceptat uciderea profetului, iar soldații i-au adus Salomeei capul așezat pe o tipsie. Tragicul eveniment a avut loc în ziua de 29 august a anului 32. Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost ascuns sub podeaua unei camere din Cetatea Maherus. Apoi, în anul 453, la dărâmarea cetății, capul a fost luat de către episcopul Uranie și dus în Biserica cea Mare a Cetății Emesa, Siria. În anul 860, Sfântul Patriarh Ignatie a dus capul la Constantinopol, iar în anul 1204 francezii au luat o parte din el și au depus-o într-o biserică din orașul Amiens (acum catedrală). O parte din capul Sfântului se află în Damasc. Trupul a fost îngropat în Cetatea Sevastia din Samaria (acum în Cisiordania), iar mâna dreaptă a fost dusă de către Sfântul Evanghelist Luca în Antiohia (orașul său natal), ajungând în cele din urmă la Constantinopol, în anul 956, datorită împăratului Constantin VII Porfirogenetul.

Irod Antipa a fost chemat la Roma de către Caligula (împărat roman între anii 37-41) și de aici a fost trimis împreună cu Irodiada la Lugdun/Lugdunum, în Franța (astăzi Lyon), unde au mers cu mâinile legate și au murit în sărăcie. Salomeea, urmărită de pirați, s-a refugiat în munți, însă, o bucată de gheață care s-a desprins spre ea, i-a retezat capul.

În cinstea Sfântului Ioan Botezătorul multe biserici din România și din alte țări au drept praznic una dintre zilele de sărbătoare legate de viața sa.

La mulți ani cu sănătate tuturor celor care poartă numele de: Ioan, Ioana, Ion, Ionaș, Ionel, Ionela, Ionica, Ionică, Ionuț, Ionuța, Nela, Nelu, Neluța, Neluțu, Nica, Nică, Oana, Onuț.

                                                                                                                       Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,

                                                                                                                           Publicist, Șimleu Silvaniei