Motto: „Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți, fricoșii se împiedică singuri”.
Seneca cel Tânăr (c. 4 î.Hr. – 65 d.Hr.), scriitor și filozof roman
Șimleuanul Pavel MAGHIAR „merge” pe 90 de ani. Este contabil pensionar de 51 de ani. Paul (cum îi spun rudele și apropiații) a aflat că am scris, în paginile Revistei „PRO MEMORIA 1940-1945”, câteva articole despre ceea ce s-a întâmplat/petrecut cu unele persoane în perioada anilor 1940-1945, ca efect al Dictatului de la Viena.
În acest context, mi-a trimis un memoriu de peste 50 de pagini cu privire la activitatea dumnealui înainte și după Dictat. Iată un rezumat aranjat/rânduit de către mine, conform cu ceea ce a scris domnia sa.
M-am născut la 19 decembrie 1933, în satul Cohani, comuna Abram, plasa Marghita, județul Bihor. Eu sunt primul din cei 10 frați (trei fete și șapte băieți), din care mai trăiesc șase (cinci băieți și o fată). Părinții mei au mai crescut trei nepoți până la maturitate, precum și pe mama lor, grav bolnavă.
Țin minte că în 1939-1940 tata mergea la concentrare, mama și noi, copiii, plângeam. În Abram erau cartiruiți militari români, iar seara cânta fanfara militară. Oamenii maturi știau că se va întâmpla ceva deosebit, steagurile românești erau udate cu lacrimi și ascunse. Le-am revăzut fluturând la sfârșitul lui octombrie 1944, când rușii ne-au eliberat. Prin 8 septembrie 1940, după multe zile de așteptare la poarta de lemn peste Râul Barcău, trupele maghiare horthyste au intrat în satul Cohani. Familia învățătorului Mihai Teodaru s-a refugiat și s-a instalat admimnistrația horthystă. Din școală s-a scos altarul pentru slujbă. Ca atare, s-a amenajat o cameră la bunicul meu, Petru Maghiar, care a servit drept sală de rugăciuni pentru cultul ortodox.
Între anii 1940-1944, am urmat patru clase primare în limba maghiară, alături de copiii maghiari. Toți funcționarii, învățătorii, jandarmii etc. erau aduși din „țara mamă”, nici unul nu știa românește. Totuși, primar a fost numit Osváth Ludovic, foarte iubit, nu tutuia pe nimeni, nu-i certa, cu românii vorbea românește, ajuta familiile cu greutăți materiale, dar și oamenii erau ascultători și disciplinați.
În școală era o singură sală, clasele I-IV la un loc, cu vreo 20 de elevi. Învățătoarea mea a fost o fetișcană de 17-18 ani din Debrețin, Helmeczi Gizella, frumos îmbrăcată, avea bicicletă de damă, iarna se deplasa pe schiuri. A pus suflet pentru a ne învăța. Noi, românii, nu știam ungurește, iar dânsa nu știa nimic românește. Lecțiile le învățam pe de rost. Cu ajutorul colegilor maghiari și a străduinței învățătoarei am învățat limba maghiară: vorbit, citit, scris, fiindu-mi de mare folos în multe ocazii. Iar pe prima învățătoare nu o voi uita, fiindu-i recunoscător. La școală făceam multe excursii, serbări, cei săraci primeam zilnic lapte fiert.
Jandarmii veneau săptămânal în control de la Marghita, pe jos, regulamentar îmbrăcați, cu pene de cocoș, câte doi, în pași vioi. Nu mergeau la chefuri pe la cetățeni! Dădeau ordin să se curățe șanțurile, să se măture ulițele sâmbăta, să se planteze pomi fructiferi și să fie văruiți. Pe marginea drumurilor erau numai pruni și duzi. Au interzis topirea cânepii în Barcău pentru a nu otrăvi peștii și au ordonat curățarea malurilor râului ca să se scurgă ușor apa. Așa că, sătenii consumau apa de băut din Barcău! În vara lui 1944, știind că se apropie frontul, autoritățile maghiare horthyste s-au retras spre vest. Atunci, toate localitățile de pe valea Barcăului au topit cânepa în râu, otrăvind peștii crescuți în cei patru ani, care erau duși de apă la vale cu burta în sus. Tot satul era în apă, prinzându-i cu mâna sau cu ciurul. Multe zile ne-am hrănit pe săturate numai cu pești. Puietul s-a distrus, iar după dezordinea ce s-a reinstalat până în zilele noastre, omul cu poluarea a distrus organismele vii din apa Barcăului. Inundațiile sunt tot mai frecvente din cauza neîntreținerii și curățării albiei râului, iar scăldatul într-o apă curată a devenit imposibil.
Când a știut că vin rușii, prin 15 octombrie 1944, primarul Osváth Ludovic a adunat toți bătrânii, copiii și femeile, animalele mari, ne-a dus la 1 km de sat pentru a ne adăposti în pădure, pivnițe, grajduri și șoproane, ca să fim protejați în timpul luptelor care urmau. În retragere, armata maghiară horthystă a distrus podul de lemn peste Barcău. Apoi, am fost anunțați că satul a fost ocupat de ruși, dar și noi am reocupat satul, fără pierderi, reîntorcându-ne acasă cu toate animalele. Rușii au ocupat satul cu sute de căruțe trase de cai, s-au cartiruit în case, grajduri și chiar în căruțe. Opoziția militarilor maghiari horthyști a fost minimă, pierzând doar doi militari. Rușii s-au gospodărit bine, erau veseli, cântau „Volga-Volga” acompaniați de o armonică, la noi în casă. Un basarabean ne-a povestit cât de rău s-au comportat unii militari români pe teritoriile ocupate în Rusia. Pe noi, copiii, ne-au mângâiat, înțelegând că ne asemuiau cu copiii lor lăsați acasă. Un soldat rus care avea căruța plină cu alimente i-a dat mamei mele 2-3 kg de zahăr tos, iar un ofițer mi-a dat un ceas de buzunar pe care l-am desfăcut în zeci de rotițe, cu un cuțit mare. Ofițerul a dormit singur în cameră. La bunici au eliberat o cameră pentru comandament și pentru două rusoaice care, seara, au bătut la mașina de scris, probabil ordinul de luptă. Caii au fost hrăniți cu furajele localnicilor, fiind adăpați din fântâni, până s-au golit toate de apă. Am avut noroc cu apa din Barcău. În grădinile satului, la 2-3 km, au căzut câteva obuze, dar fără victime.
În dimineața următoare toată armata rusă din sat a pornit cu căruțele și pe jos spre vest, pe drumuri nepietruite, prin noroi. Pe șoseaua Șimleu – Marghita, se îndreptau spre Ungaria armata motorizată, tunarii, tancurile și autocamioanele, zi și noapte. Din Cohani au luat doi cai de tracțiune, lăsând în loc șase cai șchiopi, răniți, care s-au vindecat ulterior. Necazurile au apărut când au venit soldații rămași de unitățile lor, un fel de dezertori din prima linie, care erau vânați de echipe speciale. Aceștia urmăreau să siluiască femei, jefuiau etc. În sat la noi s-a întâmplat ca un grup de militari ruși să violeze o mamă cu șase copii în prezența familiei, iar un nevăzător a fost împușcat pentru că n-a vrut să iasă din cameră, unde voiau să violeze o altă femeie. Acești răufăcători erau urmăriți de comandamentele rusești pentru a fi pedepsiți aspru.
Pe timpul războiului, bărbații români nu au fost trimiși pe front, ci erau concentrați la muncă. A luptat numai Jurja Gavril, un flăcău vrednic, devenind sergent de honved (apărător de țară), dar a părăsit frontul, a stat ascuns în sat până ce a trecut frontul… A fost dat dezertor în armata maghiară horthystă. Tata a fost concentrat la fabrica de armament din Diosgyőr, dar având copii mici și mulți, l-au transferat la fosta moșie a evreicei Man Iluș, de la care a consfiscat-o vremelnicul stat maghiar horthyst. Fosta stăpână nu s-a reîntors din deportare, la fel ca și familiile Butelman și Aron, care locuiau în Cohani. Ferma era la 2 km de sat, avea teren agricol, atelaje cu boi și cai, vaci de lapte, oi merinos, 80-100 de cai tineret, ateliere de fierărie, rotărie, locuințe pentru argați, dar și casă pentru oaspeți. Se cultivau plante furajere, floarea soarelui, trestie de zahăr, plante tehnice. Tata era conducător de cai folosiți la transport. Avea un cal mare cu numele Durțaș și unul mult mai mic, erau de vreo 9-11 ani. Tare mă bucuram când mă lăsa să-i conduc prin sat, să mă vadă colegele!
Tata, fiind concentrat, primea ajutor în alimente îndestulătoare de: făină albă, zahăr cubic, untură, săpun de rufe, lapte și lemne. Era criză de sare, petrol și talpă pentru încălțăminte. Gospodarii înstăriți aveau de dat cotă de alimente la stat, și nu cred că a rămas cineva cu cota nepredată!
Spre sfârșitul verii 1944, auzeam pe bătrâni zicând că vin muscalii. Semnele erau: toată vara prin văzduh treceau zeci de valuri de avioane în formații, luceau ca argintul, fără să sufere atac din partea aviației inamicului. Probabil era după debarcarea anglo-americanilor pe continent, la 6 iunie 1944. Cunoscătorii spuneau că-s bombardiere canadiene. Mergeau spre Oradea și Debrețin. După înserare, pe aceeași direcție, treceau bombardiere rusești, zicându-se că au lansat bombe peste Oradea și Debrețin. Iar nu peste mult timp se reîntorceau pe aceeași rută, cu luminile aprinse, fără a fi atacate. După 23 august 1944, autoritățile maghiare horthyste s-au retras spre vest, iar tata a trebuit să încarce arhiva primăriei din Abram, să o ducă spre vest, în Ungaria, mergând 15 zile cu căruța. Frontul înainta și, după 25 octombrie 1944, când Patria a fost eliberată, tata fără atelaje, s-a întors acasă. Notarul Roman l-a sfătuit să vină numai noaptea, pe jos, iar când a trecut frontul a stat ascuns 2-3 zile în locuri izolate. Ajungând în mijlocul familiei, când l-am revăzut, am plâns toți de bucurie!
Revin la copilărie cu câteva amintiri interesante, care și acum, la 90 de ani, îmi produc emoții de fericire. În primul rând, dragostea mare care domnea în familia noastră, una cu condiții materiale modeste. Pe părinții mei nu i-am auzit să-și reproșeze ceva sau să ridice tonul. Iar noi, frații, nu am „mâncat” bătaie, când ne certam între noi, eram proboziți (dojeniți) de părinți. Câteodată tata mima că scoate cureaua, lăsând timp ca să scăpăm spre ogradă. Sau când venea, seara, câte o vecină să ne reclame că am dat cu bulgări după gâștele sau copiii lor. Sigur. părinții se supărau, obosiți, flămânzi ca și noi, frații, pentru că cei mai mici adormeau pe prispă. Eu, fiind mai mare, mă consideram principalul vinovat și mă refugiam printre porumbi în grădină, de reușine și de frică. Scumpa de mama venea, mă striga și așa de dulce îmi zicea: Pavele, hai că a plecat nana Floare. I-am promis că ești bun, nu vei mai face rele. M-am apropiat de mama, m-a îmbrățișat și, mângâindu-mă, am plâs în hohote. Aveam 6-7 ani!…
Tare plângeam toți când pleca tata la concentrări prin 1938-1939. Eu urcam în podul casei, trăgeam o țiglă și-l vedeam cum se îndepărta cu un cufăr incomod pe umăr, se mai întorcea spre noi, să vadă vârful casei. Sunt sigur că și dânsul lăcrima când nu-l vedea nimeni, știind că întârzia 3-5 zile până va recolta puțina producție, să o ducă la moară. Sau știa că pe când va veni acasă vom fi iarăși mai mulți, fiindcă mama avea deja 4-5 copii. Cei de jos mă întrebau dacă-l mai văd pe tata. Când a intrat în pădurea de la Abram, le-am spus că nu-l mai văd. Am coborât și, împreună cu mama (avea o voce plăcută, când ne cânta, adormeam imediat în leagăn!), am început cu toți a plânge, mai ceva ca în Corul Robilor din opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi.
Tata mergea 5-6 km la Marghita, la tren. De-acolo, la Sighetu Marmației, unde era ordonanță, la căpitanul Damian Nedescu. Căpitanul a reușit să-l motiveze, să nu-l dea dezertor. Când a fost soldat în termen, prin 1930-1931, ofițerul Nedescu vorbea cu o fiică de șvabi, și-l cunoștea pe tata. Când a fost la ultima concentrare, s-a semnat arbitrajul de la Belvedere din Viena, din 30 august 1940, căruia mulți îi spun Dictat. Armata română nu s-a retras din teritoriul cedat, militarii concentrați din acest teritoriu au fost lăsați la vatră. Dragul de tata s-a reîntors acasă, dar pe jos de la Sighetu Marmației, prin Baia Sprie, Tășnad, Marghita, Cohani.
Cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord a produs multe drame în familii formate din cupluri din Regat și Ardealul de Nord. Ca exemplu, soția și trei copii nu l-au urmat pe căpitanul Nedescu, motivând că socrii doamnei le zicea că-s bozgori. Locuiau la 7 km sud de Caracal, în comuna Redea. Un alt caz s-a petrecut în sânul părinților soției mele, Iscru Aurelia. Tăticul ei a terminat Școala Normală din Râmnicu Vâlcea. Era născut în Grojdibod, județul Olt, la 15 km vest de Corabia. La obținerea diplomei de învățător, prin anii 1930, a fost repartizat la Școala cu clasele I-VII din satul Subcetate, comuna Valcău de Jos, județul Sălaj, întemeindu-și o familie, având și doi băieți. În vacanțe făcea vizite cu familia la părinți, în Oltenia.
În septembrie 1940, învățătorul Iscru Ștefan a părăsit Ardealul, obligat, soacra era însărcinată cu viitoarea mea soție, Aurelia, și s-au înțeles ca după naștere să vină să-i ducă la Grojdibod. Soția mea s-a născut la 14 octombrie 1940, dar tăticu n-a mai apărut… Soacra a rămas cu cei trei copii, să-i crească, ajutată de părinții ei. Abia după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial a aflat soacra că soțul ei a fost trimis pe front, iar în acțiunile pentru cucerirea Odesei a căzut în luptă. În continuare, soarta a fost vitregă cu familia învățătorului Iscru Ștefan. Mama soției mele a decedat când aceasta a început clasa întâi. Autoritățile i-au dus la orfelinat pe cei doi băieți, urmând școli profesionale. Pe Iscru Aurelia au crescut-o bunica sa, Țigle Maria, și unchiul Țigle Iosif, absolvind liceul la Oradea. Ulterior a absolvit și Liceul Economic, secția fără frecvență, în Șimleu Silvaniei. La Oradea a avut pensie și bursă. A lucrat doi ani în învățământ și după căsătoria cu mine (anul 1959), a fost contabilă la Banca Agricolă și de Investiție din Șimleu Silvaniei și Zalău, pensionându-se de la Spitalul din Șimleu Silvaniei. După pensionare a mai condus evidența contabilă la societăți comerciale private. Din păcate, ne-a părăsit acum doi ani! Am rămas cu fiica mea Rodica Dan – absolventă a Academiei de Științe Economice, soțul ei Ioan Dan și nepoata Ioana-Paula Dan, absolventă a Facultății de Matematică și Informatică.
Îmi amintesc de un eveniment memorabil, când o subunitate militară nemțească a poposit în Cohani. Tunuri și aruncătoare de calibru mic tractate de câte doi cai masivi, bucătărie, alimente, furaje, dușuri, tot ce-i necesar era asigurat. Doar cazarea militarilor și cailor era la gospodari. Nu a dispărut niciun pui de găină de la oamenii din sat. Dacă se aprovizionau cu ceva, plăteau. În timpul liber făceau doar instrucție și curățenie.
În urma trecerii trupelor sovietice spre vest, fără o rezistență semnificativă, doar prin abandonarea sau distrugerea stocurilor de muniție, au rămas cantități mari de cartușe, grenade de mână, carabine. Ca atare, unele persoane pricepute și-au procurat arme, cartușe, trăgeau cu arma. Iar noi, copiii, puneam pe foc ce era explozibil sau dădeam cu securea în grenade (?!). Am găsit un proiectil de 122 mm neexplodat. Pe pășunea satului, împreună cu Miron Gheorghe și Jurje Ion, am făcut foc sub proiectil. Neexplodând, am repetat focul. Cetățeanul Strava Alexandru a mers să-și aprindă țigara de ziar, fără să știe că proiectilu-i sub jar. Am strigat: fuigiți, că-i proiectil în foc! Atunci, omul cu țigara, olog de război, s-a aruncat într-o groapă, iar noi am fugit. S-a auzit o bubuitură mare, dar fără victime. În alt caz, Scrobuț Dumitru a găsit o grenadă cu mâner de lemn, din care a zis că-și face mâner la seceră. Începând s-o demonteze, aceasta s-a armat. S-a speriat de sâsâitul pulberii ce ardea și a aruncat grenada peste un lemn, uitându-se la ea. Grenada a explodat, dar a fost zgârâiat superficial.
Timp de două-trei săptămâni a fost o mare debandadă la noi în sat. Unii oameni declasați au meres la pivnițele evreilor Golberghel, Friedman, Stern, Man. Aceștia au avut zeci de hectare de vie hibrid, dar au pierit în camerele de gazare hitleriste. Răufăcătorii, ca să poată fura butoaiele, dădeau drumul vinului să curgă. S-au furat utilajele de vinificație, au demolat pivnițe moderne. Scoțând cărămizi din plafon, acesta s-a prăvălit peste un cetățean, omorându-l. Exact ca după 1989, când s-au jefuit efectivele de animale, construcțiile, uneltele de producție, de cei care nu aveau nici un drept asupra acestora.
Revenind la mine, am terminat două clase de gimnaziu la Marghita. Dar din cauza situației materiale precare a familiei mele, m-am angajat ucenic la Cooperativa de Consum din Marghita. Aveam 14 ani… În această perioadă am absolvit și patru clase de ucenici.
În perioada 1952-1955, am absolvit cursurile Școlii Militare de Ofiței de Artilerie (anul I la Tabăra Militară „Mihai Bravu” lângă București), iar anii II și III la Sibiu. Am fost trecut în rezervă pentru că am refuzat să fiu informator al securității comuniste! Acum am gradul de maior. După aceea, am absolvit Liceul Teoretic și Liceul Economic din Șimleu Silvaniei.
Prin activitățile mele, am adunat 51 de ani vechime în muncă. În acest context, am fost: instructor contabil la Sfatul Raional Șimleu, Regiunea Crișana; contabil-șef la Cooperativa Agricolă de Producție din Șimleu Silvaniei; inspector-șef la Uniunea Raională a Cooperativelor de Producție Șimleu; economist la Direcția Agricolă Sălaj; revizor contabil la Fabrica de Produse Lactate din Șimleu Silvaniei. Iar în paralel cu acestea, am desfășurat muncă voluntară: 30 de ani coordonator al Caselor de Ajutor ale Salariaților din Șimleu Silvaniei și timp de 28 de ani, la Cooperativa de Credit din Șimleu Silvaniei, în calitate de președinte, avându-l drept mentor pe regretatul dumneavoastră socru, Mihai Bălaj, un iscusit specialist în probleme financiare. De la 1.088 de membri în anul 1962, am ajuns la 7.329 în anul 1990, reprezentând 21 de localități sălăjene. Iar de la 174.000 de lei, în anul 1962, fondul social al cooperativei a ajuns la 14.188.000 în anul 1990. După pensionare am avut onoarea să fiu ales președinte al Comisiei de Cenzori la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Șimleu Silvaniei, timp de 25 de ani. În plus, spun că am iubit și practicat sportul (ciclism, tenis de maă și ski) și că am fost corespondent voluntar la publicațiile: Apărarea Patriei, Crișana, Năzuința, Agricultura Socialistă, Gazeta de Duminică, Graiul Sălajului, precum și la Postul de Radio Cluj. Mai spun că, în contextul organizării și desfășurării Festivalului Internațional de Folclor „La Fântâna Dorului”, am avut inițiative caritabile, alăturându-mă spiritual și material multor copii și tineri români din Republica Moldova, Bulgaria, Kazahstan, Serbia, Ungaria și Ucraina, oferindu-le sute de cărți, dicționare, hărți, alimente și bani. Chiar și în deplasările făcute de noi amândoi, eu și dumneavoastră, cu Ansamblul Folcloric „Barcăul” al Clubului Copiilor din Șimleu Silvaniei în Republica Moldova (Chișinău 2006) și în Serbia (Valea Timocului 2009).
Concluzionând, spun că în timpul odiosului Dictat de la Viena pentru multe familii de români și evrei din partea de nord-vest a Ardealului, satul meu de baștină, Cohani, n-a avut de suferit, așa cum au fost crimele sau masacrele de la: Treznea, Ip, Zalău, Ciumărna, Nușfalău, Cerișa, Ip, Marca și Camăr (Sălaj), Mureșenii de Câmpie, Țaga, Sucutard și Huedin (Cluj), Moisei (Maramureș), Brețcu (Covasna) etc. Cele peste 80 de familii trăiau în bună înțelegere și au avut noroc cu altfel de soldați maghiari horthyști. Între cele 35 de familii de români și maghiari existente, acum, s-au cimentat și mai mult relațiile cetățenești, inclusiv prin căsătorii mixte. Acestea beneficiază de un cămin de bătrâni modern, Casa „Ambient”. În schimb, școală nu mai există, fiindcă nu mai sunt copii. Păcat! Tinerii au luat calea occidentului…
Prof. Marin ȘTEFAN / UZPR,
Publicist Șimleu Silvaniei
