RAPORT privind consultarea publicului în etapa de inițiere elaborare PUZ
Monthly Archives: martie 2021
Liceul îi face pe elevi să nu iubească literatura?
Motto: „Școala cu adevărat școală este aceea care mă ajută să fiu eu. ”(Octav Dângeanu)
Subtitlul este- de ce unor elevi nu le place la școală. Aceste rânduri se doresc a fi un minieseu despre rolul literaturii în liceu. Ele însumează doar păreri ale mele. Eu cred că o evoluție în a judeca ceva este următoarea: pornești de la o părere, o transformi în opinie, prin ea se ajunge la o idee, aceasta permițându-ți o judecată pe baza căreia să formulezi o concluzie. Bazându-te pe ele, forurile abilitate pot elabora legi, decrete, programe adecvate. Am aflat din mass-media că din anul școlar următor se va schimba programa la limba și literatura română pentru liceu. În sfârșit! De aceea, îmi permit să-mi fac cunoscute unele păreri despre cea în vigoare și altele despre cea care acum prinde viață.
În al doilea rând, ca „bătrân dascăl” mă adresez și celor care vehiculează falsa idee că liceul îi face pe elevi să nu iubească literatura, că aceasta pe mulți nu-i interesează, pasionează. Îmi pare rău că prea sunt numeroși părerologii de serviciu care își permit ca despre sport, agricultură și învățământ să facă aprecieri denigratoare fără a le motiva, fără a fi în cunoștință de cauză. Într-adevăr, de când a apărut internetul și alte forme ale digitalizarii societății interesul elevilor pentru școală a scăzut. Nici literatura nu face excepție. Da, rezultatele la Bac nu sunt cele așteptate, se citește tot mai puțin, se cumpără rar cărți de belertistică, bibliotecile sunt tot mai puțin frecventate etc. Azi adolescenții se îndreaptă spre altceva decât le oferă școala, rămasă încă tributară unor vremuri apuse.
Dacă interesul elevilor pentru literatură nu este cel dorit, are două cauze interne esențiale din interiorul școlii: programa de specialitate și modalitatea unor oameni de la catedră de a-și concepe demersul didactic. În ce constau aceste cauze: în motto ales pentru ceea ce aștern pe hârtie se exprimă sintetic ideea că școala adevărată este cea care îl ajută, care-l formează pe elev să devină el însuși, adică să-și croiască propria personalitate. Cum se poate îndeplini un asemenea obiectiv cu adevărat benefic în viață? Învățându-l pe elev cum să facă, cum să fie, cum să trăiască frumos, cum să gândească liber și critic. Altfel spus, să poată merge în viață pe picioare proprii. Prevăd actualele programe de literatură astfel de obiective? Mai puțin. Profesorul la clasă este obligat să respecte întocmai programa școlară. Ea este „Biblia” care-l călăuzește în ceea ce face. El nu-și permite să se abată de la ea pentru că pe baza ei se stabilesc subiectele pentru teze, examene, testări. De asemenea, aceasta stă și la baza evaluării cadrului didactic în inspecția școlară. Această realitate îl determină pe profesor ca vrând nevrând să devină „machiavelic”, adică să subordoneze ceea ce face obiectivelor cerute.
Spre nemulțumirea dascălilor și a elevilor actuala programă școlară dezumanizează ora de literatură. În ce sens? În acela că pune pe prim-plan cunoașterea de către elevi a conceptelor operaționale specifice disciplinei și mai puțin abordării operei literare sub aspectul universului uman pe care-l propune cititorului. Pe elev nu-l interesează aceste concepte. El nu vine la școală să se pregătească pentru a fi teoretician literar, ci om care să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește și felul în care își poate găsi un rost în ea. Azi a dispărut dictonul „Magister dixit !”, a fost înlocuit cu „Viața dixit”.
Un profesor care se respectă și care nu-și face datoria precum un funcționar conștiincios și care dorește să fie așteptat cu plăcere și curiozitate la clasă , iese din șabloane, din tipare, din limitele programei și deschide lecția spre viață, ceea ce îl face pe elev să vadă că nu s-a dus degeaba la școală și că aceasta îi oferă ce n-o face internetul. Profesorul umanizează informația, internetul doar o livrează.
Prin operele literare adolescentul face cunoștință cu lume nouă. Aceasta-i opera literară, o lume creată de un Demiurg terestru-scriitorul. Cine nu-i curios să afle cum este această lume nouă? Ca să-l introduci pe elev în noul univers uman, presupune să abordezi opera ca pe un inedit țarâm ce are alte coordonate și alte principii decăt ale noastre. Ce învățăm din această lume de hârtie(opera literară), ce modele umane ne oferă, ce răspunsuri la problemele noastre ne propune. Răspunzând la aceste câteva firești curiozități ale vârstei, elevii nu rămân indiferenți față de literatură.
Elevii de liceu nu mai sunt în dimineața vieții. Ei parcurg acum drumul de la copilărie la majorat. Ca urmare, ei încep să-și afirme tot mai mult personalitatea. Așa se explică și faptul că sunt mulți printre ei care spun că operele ce se studiază nu mai sunt actuale, că nu le mai spun nimic. Nu mai sunt actuale creații epice precum: „Moara cu noroc”, „Ion”, „Moromeții” etc.? Orice literatură europeană s-ar simți îmbogățită prin astfel de opere. De ce le consideră cei din bănci neactuale aceste opere? Aici eu consider că vinovată nu este doar programa școlară cu cerințele ei desuete , ci în primul rând profesorul. Pentru ce? Pentru că le abordează doar prin cerințele programei și nu ca niște opere cu o problematică general- umană. Dacă vom cantona discuția despre „Moara cu noroc” doar la efectele goanei după înavuțire, despre „Ion” și „Moromeții” ca imagini realiste ale satului românesc de odinioară, e normal că elevii nu le vor considera de interes. Se știe că o creație literară este cu atât mai valoroasă că cât semnificațiile ei sunt mai de interes general și mai perene.
În activitatea mea didactică am abordat în orele dedicate creațiilor clasice amintite probleme precum: La nuvela „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici tematica nuvelei propusă de mine spre dezbaterea elevilor: compromisul și consecințele lui; este omul supus sau nu unui destin implacabil?; absența comunicării în familie și efectele ei ; mediul în care trăiești îți influențează viața? ; este această operă una cu caracter religios? ; oare nu am putea vorbi și despre mitul faustic în nuvelă? etc. , etc.
Ce proces literar interesant se poate organiza pe baza „dosarului” inculpatului Ghiță! Ca discuțiile/dezbaterile să nu fie sterile, obligatoriu este să se pornească de la episoade narative din text. Aici trebuie căutate argumentele. În felul acesta, elevul nu va uita niciodată această operă. Dacă le-am da la Bac astfel de teme, n-ar mai trebui camere de supraveghere, nici supraveghetori. Elevii nu ar avea ce copia. Viața nu-ți cere analize literare, ci să fii în stare să ai un punct de vedere despre un aspect sau altul al vieții, despre oameni, să nu fii o marionetă. Ca o concluzie a mea la cele expuse în pretinsul meu microeseu este aceea că din învățământul românesc lipsește în primul rând factura pragmatică. De aceea, mulți dintre absolvenții noștri de liceu ajung în viață și dovedesc multă stângăcie, de parcă ar fi fost crescuți în eprubetă.
Menirea școlii de azi s-a schimbat mult, astăzi internetul oferă tinerilor informații detaliate despre orice, nu-i nevoie să le-o stocăm noi în memorie. Dacă școala nu-și va reorienta obiectivele instructiv-educative, va ajunge într-o „cădere liberă”, vorba preauitatului scriitor Grigore Zanc (sălăjan), cu al său roman cu acest titlu.
Octavian Guțu,
dascăl de cetire și simțire românească
Adunarea Generală anuală a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Motto: „Nu există meserie mai frumoasă decât jurnalismul”.
Gabriel Garcia MÁRQUEZ (1927-2014), scriitor columbian
În cadrul unui eveniment fără precedent, Adunarea Generală anuală a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), desfășurată online, sâmbătă, 20 martie 2021, a implicat, pe lângă sesiunea de vot exprimat electronic, o amplă întâlnire a conducerii centrale cu coordonatorii tuturor filialelor, care reprezintă vocea celor aproape 4.000 de membri ai celei mai mari organizații de breaslă din țară și care au discutat despre temele pe agenda Uniunii, au făcut propuneri pentru activitatea UZPR din anul 2021, au evaluat mersul organizației și au adus în prim plan preocupările presei din toată țara.
În acest context, Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii, spunea: „UZPR este o legătură cu țara și cu filialele de peste hotare – Chișinău, Austria (Graz, Viena, Salzburg), Serbia (Pancevo), SUA (New York, Carolina de Nord), Canada (Montreal, Toronto), Marea Britanie, Italia (Roma)”.
În deschiderea discuțiilor, s-a ținut un moment de reculegere pentru jurnaliștii și membrii UZPR recent trecuți în neființă, apoi președintele Doru Dinu Glăvan a reiterat faptul că Uniunea este „o organizație solidă, puternică, în continuă ascensiune și vizibilitate, și mai ales, care consemnează relații de excepție între membrii care o alcătuiesc”. Menționînd că tot ceea ce întreprinde Uniunea este „statutar și în temeiul legii”, precum și faptul că „detractorii, câțiva, sunt reduși la tăcere de justiție, unul câte unul”, Doru Dinu Glăvan a amintit de faptul că Filiala Chișinău a UZPR are personalitate juridică în conformitate cu statutul UZPR și că „Uniunea este o legătură cu țara a filialelor de peste hotare, prin intermediul membrilor săi din Graz, Viena, Serbia, New York, Canada, Carolina de Nord, Marea Britanie, Roma”.
Dan Constantin, președintele Comisiei de Atestare Profesională: „De când activez în această comisie, am avut plăcerea să reîntâlnesc vechi colegi care, prin intermediul UZPR, se reconectează cu marea familie a presei”. Sintetizând raportul Comisiei de Atestare Profesională, care a fost supus votului membrilor, Dan Constantin a reliefat faptul că s-au prelucrat în anul 2020 sute de cereri de intrare în Uniune și de atestare a calității de jurnalist. „Au fost atestate 209 dosare, apoi validate de președinte. Cererile sunt verificate amănunțit, cu mult efort, la nivelul Secretariatului, apoi ajung la Comisie. Demn de menționat este faptul că în componența comisiei intră jurnaliști din diverse segmente mass-media, ceea ce conferă o abordare complexă și completă a fiecărui dosar”, a spus Dan Constantin. A constatat că sunt foarte mulți jurnaliști și publiciști care susțin fără recompensă presa locală în părți ale țării mai puțin conectate cu mass-media centrală, acțiuni de presă desfășurate în jurul școlilor sau instituțiilor de cultură, publicații susținute de animatori culturali care dezvoltă fluxul mass-media în România profundă și care sunt un izvor de întărire a UZPR și a presei”. Dan Constantin a remarcat calitatea UZPR de liant între jurnaliștii înstrăinați și risipiți de vremurile pline de provocări profesionale.
Șerban Cionoff, membru al Comisiei de Onoare și Arbitraj a UZPR, prezentând pe scurt bilanțul pe anul 2020 al comisiei, a punctat faptul că în anul care a trecut nu s-au semnalat cazuri de încălcare gravă a Statutului organizației. „Este remarcabil faptul că nu am mai avut situații de derapaje care să ne impună să intervenim. Membrii UZPR sunt solidari, conlucrează, susțin conducerea centrală, sunt activi și implicați, iar aceste atitudini elimină din fașă orice încercări de dezbinare, care se mai petrec, pe ici, pe colo, și în UZPR, ca, de altfel, în întreaga societate”, a spus Șerban Cionoff.
Mădălina Corina Diaconu, secretar general: „Activitatea UZPR în 2020 a fost extrem de densă și diversă”. Realizând o trecere în revistă a activităților UZPR din anul 2020, prezentate în raportul președintelui, supus, la rândul său, la vot, Mădălina Corina Diaconu a amintit Seratele „Eminescu jurnalistul”, festivalurile și parteneriatele organizației, evenimentul online „Săptămâna Presei Românești”, care va continua și în anul curent, activitatea Teatrului NostruM, concursul UZPR, care va fi încununat cu o Gală a Premiilor, continuarea demersurilor pentru recunoașterea prin lege a zilei de 28 iunie ca „Ziua Ziaristului Român”, apariția regulată a publicațiilor editate sub egida Uniunii, Revista UZPR și „Cronica timpului”, volumele editate de editura UZP. „Am punctat doar câteva dintre nenumăratele activități care demonstrează importanța și utilitatea publică a Uniunii”, a spus Mădălina Corina Diaconu.
Ilie Cristescu, președinte al Comisiei de Cenzori: „Bilanțul UZPR este remarcabil – există excedent chiar în condițiile unei activități foarte intense, cu o multitudine de acțiuni”. Detaliind pe marginea performanței financiar-contabile a UZPR, președintele Comisiei de Cenzori a menționat faptul că Uniunea a funcționat în anul 2020 cu respectarea tuturor normelor legale în vigoare și că a cheltuit mai puțin decât a încasat. Ilie Cristescu a supus Adunării Generale Raportul a cărui aprobare duce la descărcarea de sarcini a Uniunii pentru anul 2020, adăugând că „finanțele UZPR au fost gestionate cu responsabilitate, în condițiile legii, fapt atestat și de un expert independent, care a confirmat raportul Comisiei”.
La rândul său, vicepreședintele Sorin Stanciu a lansat propunerea către filialele Uniunii ca, membrii care doresc, să redirecționeze impozitul pe venit către UZPR, iar vicepreședintele Roxana Istudor a propus șefilor de filiale ca viitorul număr al publicației-etalon a UZPR să fie centrat pe activitatea de presă pe care o desfășoară membrii Uniunii în acele zone din România, care nu sunt conectate cu rețelele principale ale mass-media, dar fac informare profesională în zone din România profundă.
Ioan David, coordonator al Filialei Timiș, a propus introducerea în viitor în Statutul UZPR a existenței unor cercuri sau cluburi ale Uniunii, care să funcționeze alături de filiale. De asemenea, a vorbit despre crearea unui Centru de presă pentru Timișoara, în orizontul evenimentului de mare vizibilitate „Timișoara, Capitală culturală europeană”. A propus ca intrarea în UZPR să se facă după 15 ani de activitate profesională și cel puți 300 de materiale publicate, precum și diferențierea între cotizațiile pe care le plătesc beneficiarii de îndemnizații la pensie, dat fiind faptul că între pensiile jurnaliștilor, completate de această îndemnizație, sunt diferențe foarte mari. Această propunere a fost susținută și de Ion Pamparău, coordonatorul Filialei Brașov a UZPR.
Una dintre ideile pe care le-a punctat George Coandă, președintele Comisiei de Onoare și Arbitraj a UZPR, a fost aceea ca „Uniunea să ia inițiativa și de a înainta Parlamentului o formulă de lege a presei, care să reglementeze presa online”.
Marina Bădulescu, coordonator al Filialei Agerpres a UZPR, și-a anunțat susținerea pentru ediția din Săptămâna Presei Românești, care va avea ca temă principală evoluția Agenției Naționale de Presă. „Am o propunere din partea Comitetului Olimpic și Sportiv Român: o întâlnire a copiilor care participă la concursul Un condei numit fair-play cu jurnaliști din UZPR”, a spus Marina Bădulescu. Propunerea a primit răspuns afirmativ imediat de la președintele Doru Dinu Glăvan, care a afirmat că această acțiune ar fi „mai mult decât benefică pentru micii condeieri din rândul cărora se pot naște viitori jurnaliști sau cronicari sportivi și care trebuie să deslușească tainele meseriei de la profesioniștii UZPR”.
Despre susținerea deplină pe care Filiala Prahova a UZPR o acordă conducerii și programului Uniunii a vorbit pe scurt coordonatorul filialei, Claudius Dociu, membru al Consiliului Director, care a punctat faptul că „activitatea Uniunii ne determină, la nivel de filială, să aprobăm documentele supuse la vot și să ne dorim în continuare o activitate cât mai fructuoasă”.
Intervenind în dezbatere, Dorina Sgaverdia, coordonator al Filiaei Caraș-Severin, a propus includerea viitorului Muzeu al Presei din Banatul Istoric, într-un program transfrontalier și, de asemenea, , înființarea unei baze de informații despre membrii UZPR.
De peste hotare, a transmis un mesaj Mircea Popi, realizatorul emisiunii Vocea României, de la Postul de Radio din Graz (Austria), membru al UZPR, care în fiecare vineri transmite o emisiune pentru românii din Austria, reamintind colegilor despre faptul că UZPR realizează o legătură specială, unică, între românii din țară și Diaspora, prin intermediul unor profesioniști care sunt cel mai aproape de comunitate – jurnaliștii.
Coordonatorul Filialei Târgu Mureș a UZPR, jurnalistul și scriitorul Nicolae Băciuț, membru al Consiliului Director, a adus în reuniune o veste de excepție. „În ultima perioadă, în UZPR au început să se înscrie și jurnaliști de etnie maghiară, de la publicații în limba maghiară, ceea ce este un semn foarte bun al existenței organizației în presă și în societate, fenomen care merită salutat. Pe de altă parte, deși mi-am exprimat rezervele, țin să punctez faptul că această întâlnire este un real succes, platforma online extinsă prilejuind o reuniune care cu greu ar fi putut fi realizată fizic. De altfel, dintre toate uniunile de creație în care sunt implicat, UZPR este singura în care solidaritatea se substanțializează cu adevărat”, a spus Nicolae Băciuț, propunând, pe parcursul intervenției, elaborarea unui Dicționar al presei și jurnaliștilor de după 1989.
La rândul său, gen. (r) Gheorghe Văduva, membru al Consiliului Director, a detaliat pe marginea unora dintre ideile pe care le-a expus pe larg în revista UZP, referitoare la evoluția jurnalismului online, menționând că „oricine poate scrie, dar asta nu înseamnă că este jurnalist”, iar Paulian Buicescu, coordonator al Filialei Olt a UZPR, a amintit câteva exemple de publicații locale care se realizează prin efortul și abnegația unor persoane dedicate presei.
Salutul filialelor pe care le reprezintă a fost adus în reuniunea online prilejuită de Adunarea Generală anuală a UZPR de Ion Damaschin, de la Constanța, precum și de Dragoș Bako, de la Sibiu.
Cu ocazia Adunării Generale anuale a UZPR au fost prezenți în același răstimp, prin videoconferință, toți șefii de filiale UZPR din România și din Diaspora, precum și alți invitați din filiale. Până la ora 18:00, delegații desemnați au aprobat prin vot electronic Raportul președintelui Doru Dinu Glăvan, Raportul Comisiei de Atestare Profesională, Raportul Juriului de Onoare, Disciplină și Arbitraj, Raportul Comisiei de Cenzori și descărcarea de gestiune a UZPR pentru exercițiul financiar din anul 2020, înregistrându-se o participare la votul electronic de peste 90%.
Așadar, Adunarea Generală anuală a UZPR din anul 2021 a fost o dovadă fără precedent a unității și solidarității celei mai mari organizații de breaslă din România!
Din partea Departamentului de Comunicare,
Prof. Marin ȘTEFAN, membru al UZPR
RAFTUL CU CARTE: CU UMOR DESPRE ȘTIRILE FALSE DIN „EPOCA DE AUR”
MOTTO: „Mi-e drag Platon , dar mi-e mai drag adevărul.”(Aristotel, filozof antic grec, discipol al lui Platon, considerat părintele filozofiei.)
Am ales ca motto un citat din Aristotel pentru că el exprimă ideea că adevărul este mai presus decât prietenia. La antipozi, se află minciuna. Când aceasta aspiră la statutul de știre, deci de noutate, atunci ea devine păguboasă pentru societate.
Știrile false au circulat în toate perioadele istorice. Nici în cea socialistă de la noi ele nu au fost absente, dimpotrivă, au proliferat. Chiar sintagma „Epocă de aur” folosită ca generic al ei este un fake-news, adică o știre falsă. De ce? Pentru că o astfel de epocă, precum a fost numită perioada 1965-1989, când România era condusă de Nicolae Ceaușescu, presupune o înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Cât rai pe pământul României a fost în acești ani, ne-o demonstrează și noua apariție editorială din 2020 la Editura Polirom a scriitorului Ioan T. Morar. Cartea se intitulează „Fake news în „Epoca de aur”. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă.”
Ioan T.Morar (n.1956) este scriitor, jurnalist, umorist, realizator de emisiuni TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acest om multilateral este cunoscut publicului român din perioada când făcea parte din grupul „Divertis”, condus de Toni Grecu. El a fost cel care-l întruchipa admirabil pe Nicolae Ceaușescu. Noua apariție editorială datorată acestui scriitor s-a bucurat și de sufragiul criticii literare. Drept dovadă, revista „România literară” i-a acordat Premiul Scriitorul Lunii Iulie 2020 al Uniunii Scriitorilor. Ce prezintă această operă de „amintiri și povestiri” și ce elemente inedite oferă cititorului, aflăm dintr-o sintetizatoare evaluare pe care în mod pertinent o face scriitorul și jurnalistul Cristian Pătrășcanu : „ … este un neobișnuit, un excelent și(cu adevărat) un fără precedent document de istorie a comunismului românesc, cu precădere a ultimelor două decenii ale acestuia.”
Cartea de azi de pe raft este alcătuită din trei capitole, fiecare dintre ele având mai multe episoade sau secvențe narative cu titluri rezumative și nu numai. Ele, vrând-nevrând, îl provoacă pe cititor. Partea întâi se intitulează „Am creat o Epocă Nouă, nu vouă!”. Este cel mai sugestiv titlu din întreaga scriitură. El sintetizează ce anume a fost „Epoca de Aur”. Una făcută pentru noi(adică nouă, mai marii vremii) și nu pentru voi, cei mulți. Eu aș da întregii opere ca subtitlu denumirea acestei părți. Reproduc doar câteva titluri de subcapitole: „Gheorghiu- Dej iradiat- Ceaușescu promovat”; „Cât costa învățământul gratuit”; „Leana Academiciana și alți tovarăși cu diplome false”; „Viitorul Scornicești –o echipă ca-n povești”etc.
Ca cititor al cărții, dar și ca trăitor matur al acelor timpuri, aș da începutului operei următorul subtitlu: „Cât de poleită în aur a fost Epoca de Aur?”. În mod concret, în conținutul părții acesteia cititorul află esențiale aspecte despre: moartea suspectă a lui Gheorghiu Dej; faptul că școlile pentru a-și primi cuvenitul salariu, aveau obligația de-a realiza un plan economic (adunatul de hârtie, borcane, fier vechi); cum a dispărut țărănimea și-a devenit cea care avea doar rolul de a-i ajuta pe elevi, studenți și militari la strânsul recoltei; obligativitatea absolvenților de facultate de a funcționa trei ani la țară; despre taxa de celibat; cum au fost inventați eroii comuniști ai operelor literare ce se studiau în locul cuvenit lui Arghezi, Blaga, Barbu neincluși în programa școlară; ascunderea înfometării populației sub masca alimentației raționale; afli cum poți ajunge doctor într-un domeniu și fără studii universitare etc. , etc.
Cea de-a doua componentă a volumului poartă titlul „Fake News ca o văpaie despre Ceaușescu Nicolae”. Fără comentarii. Eu aș intitula-o „Secvențe din intimitatea familiei celui mai iubit fiu al poporului”. Invit pe cititori să nu eludeze capitolul „Ceaușescu în halat de casă”. Aflăm din partea aceasta multe și esențiale: cum a ajuns Nicolae Ceaușescu în fruntea țării; dezvăluiri despre cum s-a născut cultul personalității sale; faptul că el știa de adevărata stare a țării, dar nu o recunoștea; prin ce modalități ne-a făcut un popor supus capriciilor dictatorului; cât de neidilică era relația interumană din familia ceaușistă ; tinerii de azi află câtă căldură nu aveam în apartamente și cum se circula duminica etc. , etc.
Partea finală a lucrării poartă un titlu de-a dreptul liric: „Micul eroism de catifea”. Mi se pare a fi cea mai originală componentă a operei și mai plină de umor. În aceste pagini Ioan T. Morar nu mai apare în ipostaza de „culegător” de fake-news-uri și apoi de redistribuitor prin volumul de față, ci de autor/creator de știri false. De această dată stilul divertis nu mai poartă mască .Este în mediul lui. Fostul „Ceaușescu” din grupul „Divertis” ne propune în încheierea acestui volum două categorii de false știri inventate de el. La început ne oferă o suită de creații lirice proprii, dar puse pe seama unor scriitori străini sau pur și simplu „născuți” din strălucita imaginație a autorului. După aceea, omul cu fantezie fără granițe, Ioan T.Morar propune cititorului mai multe întâmplări/situații ciudate pe care care le-a imaginat și care s-ar fi putut întâmpla.
Autorul justifică de ce a conceput această parte a operei: „Deosebirea dintre fake news-urile epocii și cele publicate de mineera că, în vreme ce primele erau produse cu concursul cenzurii și al propagandei, ale mele erau publicate păcălind cenzura. Știrile false despre Epoca de Aur, Ceaușescu și minunata lume socialistă erau forme ale constrângerii ideologice. La mine erau o formă de libertate clandestină, de evadare din constrângeri . Inventând, de pildă, cărți ce nu au existat, simțeam că e un gest de frondă, un mod al meu de a lărgi peisajul editorial strâmt al epocii. Simțeam că dacă eu sunt liber când scriu așa ceva și cititorul va simți acea libertate. (…) Traduceri inventate, din autori inventați, alteori din autori celebrii, toate acestea au fost pentru mine, în acei ani, o modalitate de a lua în râs cenzura, păcălind-o sistematic…”
Pentru iubitorii de frumos artistic, reproduc poezia: „Un drapel în plus”, un fel de eminesciana „Ce-ți doresc eu ție , dulce Românie”: „E mică țara mea precum/ Palma unui zeu, / Dar are iarbă și flori și case/ și vrem ca ea să rămănă/ la fel peste ani. / E slabă vocea mea de poet/ și versurile mele nu pot/ cu sufletul lor să împingă măcar o corabie, / dar vreau ca la oștile păcii/ să fie și să rămână vocea mea/ un drapel în plus.”
Nu mă pot abține să nu reproduc secvențe din poezia „Ar trebui inventat”, cea care mi-a plăcut foarte mult și care inventivul Ioan T. Morar a pus-o pe seama unui poet japonez care n-a fost încă înregistrat acolo la starea civilă: Raj Khartajaack: „Ar trebui inventat un ceas/ care să înregistreze doar clipele de pace ale lumii/ ar mai trebui inventată/ o pâine nesfârșită din care/ să rupă bucăți oamenii la un pas/ de moartea prin înfometare/ ar mai trebui inventată speranța cea simplă, / care să ne încălzească… / ar mai trebui inventat un paratrăsnet al urii, / dar mă tem că ar fi prea puțin”.
Ca să nu-l supăr și nici să-l contrazic pe poetul „singurătății și al ploii” (George Bacovia), care în poezia „Cu voi…” definește România drept o „țară tristă plină de humor”, ofer spre deliciul/desfătarea cititorului câteva dintre multele ciudățenii din lume pe care doar un creator de lumi care este orice scriitor de valoare le poate plăsmui. În aceste cumplite vremuri, cum le-ar defini cronicarul Miron Costin, astfel de stranii și multe hilare situații prin factura lor captivantă au și un rol de catharsis, purificator, eliberator de stări stresante. Să ne lăsăm în seama lor citindu-le, prin ele intrăm , cum zice Ioan T. Morar, în „lumi paralele”: „La Grădina Zoologică din Melbourne există o maimuță fumătoare. Țigările ei preferate sunt Dunhill, din care fumează un pachet și jumătate pe zi. Dacă nu are țigări este foarte nervoasă, țipă și-și bate tovarășele de celulă…” ; „Cea mai lungă țigară din lume a fost realizată în toamna anului 1987 la Marsilia. Ea măsura 150 m. lungime și a fost fumată de 370 de fumători, alternativ, în șase ore și zece minute…” : „Jim Trevor din Louisiana(SUA) se poate lăuda cu un lucru mai rar: de la vârsta de 18 ani(adică de vreo 40 de ani ) n-a dormit de două ori în același pat, el fiind reprezentantul comercial al unei firme de saltele, care l-a obligat șă colinde prin lume, dar și dorința sa de a schimba mereu peisajul (…) Pentru a nu comite greșeli, Jim Trevor are un registru în care își notează camerele în care poposește…” : „Un caz ciudat de ambidextrie(folosirea ambelor mâini în egală măsură) îl constituie Tashiro Kawamoto, angajat al firmei Hitadu pe post de translator. Ciudățenia sa constă în aceea că poate să traducă în mod concomitent un text dictat în japoneză în limbile franceză și engleză…”.
În primul vers al poeziei „Oltul”, „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, definește metaforic istoria drept „mult iscusita vremii slovă”. Este, cred, una dintre cele mai sugestive definiții care s-au dat istoriei. Cartea, despre care în prezentele rânduri v-am prezentat câteva glose, nu este una de istorie. Este, însă, una în care, „cu iscusită slovă”, Ioan T. Morar ne dezvăluie un mod de a se face istoria și cine de fapt o face, respectiv cât adevăr și câtă minciună există în ceea ce se spune despre ce se derulează în fața noastră. Citind scrisele lui Ioan T. Morar, lectorul atent pătrunde adânc în culisele istoriei.
Cine face, de fapt , istoria? Cei din arenă, din tribună sau de la masa presei? Adevărata istorie o fac cei din arenă, truditorii fără nume. O scriu, însă, cei de la masa presei. Depinde mult de culoarea dioptriilor ochelarilor ce-i poartă aceștia, dar și de „mesajul” pe care-l primesc din tribună.
Oare, azi cum se întâmplă? Este o întrebare prea mare pentru un prea mic, precum autorul acestor subiective gânduri.
În schimb, ca dascăl de citire, pot să-mi arog dreptul a le propune cititorilor acestei opere s-o conceapă ca o vizionare a unui spectacol on-line al trupei „Divertis” despre „Epoca de Aur”.
Aflând încă o dată consecințele unei vieți sub dictatură, poate va renaște mai mult omenescul din noi, dar și curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu sub un pseudonim.
Octavian Guțu,
dascăl de citire și simțire românească
DE CE SCRIU: O SPOVEDANIE LA ANIVERSARĂ
Motto: „O spovedanie este sinonimă cu o descoperire de sine.”(Octav Dângeanu)
În 23 februarie 2021, am împlinit 75 de ani.Care-i starea mea de spirit la această bornă existențială, o sintetizez reproducând o strofă din blagiana poezie, „Cântăreți bolnavi”, publicată în volumul „La cumpăna apelor”: „Purtăm fără lacrimi / o boală în strune / și mergem de-a pururi / spre soare apune.”
Pentru prima oară în pământeneasca mea ființare, am trăit niște sentimente ciudate: firește , m-am bucurat că Mama Natură mi-a dăruit atâția ani. În același timp, m-am gândit de ce mă bucur că mă duc cu zi ce trece spre „soare apune”. În al treilea rând, am trăit un sentiment de rușine față de tatăl meu care a trăit 52 de ani. Cu ce sunt eu,fiul lui mult iubit, îndreptățit să dăinuiesc mai mult pe pământ? Nu mi-am putut da un răspuns mulțumitor.M-am autoconsolat recitind poezia „Liniște” a lui Lucian Blaga ce are ca temă metempsihoza: „Se spune că strămoșii care au murit fără de vreme/ cu sânge tânăr încă în vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare vin în patimi, vin / vin să-și trăiască mai departe/ în noi viața netrăită”.
Peste toate acestea, m-au tonificat pur și simplu mulțimea mesajelor primite pe toate formele de comunicare de azi. Scriu acest articol în primul rănd să le mulțumesc acestor generoși expeditori de alese mesaje croite din superlative cuvinte mângâietoare și îmbălsămătoare pentru destinatar. Cu siguranță ei au reținut dintr-o hore îndrăgită de iubitorii melosului popular faptul că un bătrân ce poate cere, „o vorbă și-o mângâiere”.
Să mai spună cineva că înțelepciunea nu s-a născut la sat. Abia când ajungi la o vârstă dincolo de „cumpăna apelor”, îți dai seama ce înseamnă să devii un ex. Este o etapă firească, s-o trăim precum le-am petrecut și pe cele dinainte. Nu știu de ce îmi place teribil de mult poezia „Ar trebui”, scrisă de Ana Blandiana în 1977: „Ar trebui să ne naștem bătrâni,/ Să venim înțelepți, /Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,/ Apoi să ne facem mai tineri…/Să fim copii la nașterea fiilor noștri./Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,/ Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim,”.
M-au gratulat peste măsură nu oamenii pe care i-am ajutat în cariera lor, ci foști elevi din multe generații. Să le iau spusele lor ca un certificat de calitate a ceea ce am fost la catedră? Se pare că am început să culeg ce-am semănat! Ei sunt „recolta” spirituală a orelor în care eu existam doar pentru ei și pentru ce încercam să le transmit. Întotdeauna am fost de părere că dacă ai ceva de spus unui om, atunci spunei-o când trăiește. Oricât de profunde și de pertinente ar fi spusele la căpătâiul cuiva, nu valorează cât o simplă sintagmă sinceră spusă la momentul oportun din existența sa terestră. Îmi vine în sprijin Eminescu prin versul „căci morți sunt cei muriți”.
Cascada de vorbe superlative rostite în asemenea îndurerate momente mi se par de prisos, vorbe-n vânt. E doar o părere! De ce scriu? O fac mai mult de circa doi ani blestemați de când la ce țineam cel mai mult la un om , coloana vertebrală, m-a abandonat , lăsându-mă logodit cu patul. Până când această cumplită maladie a pus stăpânire pe mine, am fost la școală, am ținut ore la clasele terminale. M-am simțit extraordinar, m-am simțit util, elevii îmi erau prieteni, orele nu mă oboseau, ci, dimpotrivă, mă revigorau.
Acum, de când sunt un prizonier al acestei boli care mă face nedeplasabil, am început să scriu mai mult decât o făceam înainte. Eu am început să scriu pentru presă, începând cu anul 1970. Scriam periodic recenzii pentru cotidianul de atunci „Năzuința”. La un anumit dat am fost chiar decis să renunț la profesorat în favoarea gazetăriei. Gândul a fost doar efemer, adevărata chemare nu se trădează la apariția primei tentații. De-a lungul anilor am scris și publicat și la „Tribuna învățământului”și „Revista de pedagogie”. Cel mai de succes text pe care amărâtul meu condei îl are a fost publicat în 1999 în revista „Tribuna învățământului”. El se intitula „Nu vreau să predau la clasa a-IX-a” și în rândurile sale salutam excelenta idee de a avea manuale alternative de romănă. Într-adevăr, un pas concret spre modernizare autentică. Spre marea mea bucurie, titlul articolului a apărut și pe frontispiciul revistei.
De ce scriu? În primul rând pentru a compensa absența de la catedră.
Pentru mine orele erau un mod de a comunica cu tineretul , care pentru mine era un epidemic-pozitiv. Prin lecții îmi puteam valorifica lecturile, puteam avea dialoguri cordiale cu cei care priveau prin alte prisme un text literar.
Orele la care nu am renunțat decât în condițiile descrise pe parcurs, erau nu o obligație profesională, ci un mod de-a comunica cu adolescența. Prin lecții puteam să-mi valorific lecturile, mă puteam „certa” cu cei care iubeau literatura ca artă nu neaparat ca obiect de studiu și care aveau opinii opuse alor mele. Nu există elevi cărora să nu le placă literatura. Cui nu-i plac poveștile? Cine nu are curiozitatea să afle cum sunt și alte lumi posibile? Rolul profesorului este, printre multe altele, să-l facă pe elev să vadă în cartea scrisă un izvor de bucurii, de noutăți, de experiențe, de modalități de a fi om.
De ce scriu? E un alt mod de a comunica măcar cu cei cărora încă le pasă faptul că viețuiesc. Este noul meu mod de a fi prezent în viața urbei. N-o fac din motive pecuniare. Cotidienele de azi nu plătesc colaborările externe. Plata este simplul fapt că ți se dă cuvântul în scris să spui lumii ce crezi, ce gândești, ce citești, prin ce lentile privești lumea de azi ș.a.m.d.
Nu scriu nici cu gândul de a antologa articolele într-o viitoare carte. Departe de mine acest gând. Dovada? Nici măcar nu am păstrat nimic din ce am scris. Pentru mine a publica o carte presupune să ai ceva deosebit de spus lumii sau să ieși din rând în privința problemelor aflate în actualitate pe agenda lumii.
N-am fost și nu sunt iubit de muze. N-am , deci, veleitățile de creator, eu scriu ca un om care vrea să dovedească faptul că nu-i doar dascăl de citire, ci și unul de scriere. Prin ce caligrafiez pe hârtie, urmăresc în primul rând un scop informativ, nicidecum persuasiv. Desigur, îmi exprim și propria viziune despre problemele abordate, ceea ce nu înseamnă că vreau s-o inoculez și virtualilor cititori.
Stilul textelor mele nu-i unul gazetăresc, ci unul predominant didactic, ceea ce poate îi intrigă pe cei ce n-au agreat niciodată o astfel- de manieră de abordare a unei teme. Știu. Sunt poate enervant pentru cititorul grăbit și nepredispus la vorbă lungă. Lumea se grăbește. Sunt convins că și din acest motiv îmi pierd pe drum posibili cititori.
N-am avut și nu am nicio pilă la redacția acestui ziar. Le-am trimis materiale și mi le-au publicat întocmai. Pe domnul Daniel Mureșan, directorul ziarului, l-am întâlnit meteoric de vreo trei ori. Pentru mine, dânsul este un autentic lord românesc. O întruchipare a eleganței în modul de a fi și de a colabora cu semenii. Un semn concret al spiritelor alese. Despre Daniel Săuca, rămân la opinia mea că este un intelectual deosebit de fertil și de pragmatic, dar și unul deopotrivă enigmatic. Nu-i cunosc, nu i-am avut față în față pe Augusta Teșinschi și Florin Negoiță. Ca dascăl de citire, îi consider ziariști impecabili. Cine-i citește, nu are nevoie nici de un translator, dar nici de un jurisconsult. Acest admirabil colectiv redacțional(patru inși fac să apară săptămânal pagini de real folos, nu e la îndemâna oricui!) m-a acceptat cu bunele și relele pe care încă neobositul meu condei le pune negru pe alb. Ca să nu sece pasta din pix, nu uit s-o „alimentez” cu un binecuvântat pahar de bere. Când o fac nu-l pot uita pe înțeleptul care a spus nemuritorul adevăr: „Cine nu știe ce-i plăcerea lui Bachus, nu știe nici ce-i în lume plăcerea”. N-am nici un motiv să-l contrazic, dar nici să-l uit. Vedeți că Dumnezeu își mai întoarce privirile și spre noi, cei întovărășiți și cu lumeștile păcate.
Filozoful Descartes(1596-1650) scria: „Cuget, deci exist”. Eu, un anonimus, îmi dau sens zilelor scriind. Prin urmare și eu pot zice: „Scriu, deci exist!”.
Octavian Guțu,
dascăl de citire și simțire românească
Ore, zile, ani de prietenie
RAFTUL CU CARTE : ORE, ZILE, ANI DE PRIETENIE. CORESPONDENȚĂ ION POP- MIRCEA ZACIU (1964-2000)
MOTTO: „Dacă peste ani pe unii profesori nu ți-i mai amintești, e dovadă că nici nu i-ai avut” (Octav Dângeanu)
Prezentul text informativ are două categorii de destinatari: în primul rând, profesorii de limba și literatura română care au absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca; în al doilea rând, îi am în vedere pe iubitorii literaturii epistolare. Pentru publicul țintă menționat, semnalez apariția în 2020 la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca a cărții din titlul rândurilor noastre.
Invitația la lectură adresată filologilor sălăjeni este sinonimă cu un îndemn de a se reîntâlni prin intermediul comunicării verbale scrise cu foștii dascăli din anii studenției sau cu îndrumătorii lucrărilor de grad, dar și cu cei din comisiile de la examenele de obținere a gradelor didactice. Citind cele 523 de pagini ale volumului ce-l așezăm azi pe „Raftul cu carte”, cunoaștem nu numai personalitatea celor doi autori, Ion Pop și Mircea Zaciu, ci și atmosfera vieții din cadrul Filologiei clujene și a celei culturale a orașului.
Am parcurs multe cărți epistolare. În puține dintre ele am găsit atâta bogăție informativă despre autori și opera lor, precum și despre lumea în care au trăit și au scris. Textele epistolelor celor doi profesori universitari și scriitori de elită ai școlii filologice clujene sunt însoțite de un impresionant număr de note de subsol, peste 500. Ele vin în slujba cititorului pentru că oferă informații esențiale despre personalitățile și operele celor la care fac referire epistolierii. Inventariind aceste pagini infrastructurale într-un glosar, am putea alcătui un minidicționar enciclopedic al Clujului universitar , filologic și cultural din epoca în care a fost scris epistolarul.
Și eu am fost în perioada 1964-1969 student al Facultății de Filologie din Cluj. Ea este și azi una din cele mai bine cotate școli superioare în domeniu din țară. Calitatea studiilor urmate aici a fost asigurată în acea etapă de o pleiadă de profesori de o probitate morală exemplară și de o competență profesională etalon. Este pentru mine o mare bucurie să-i pomenesc după 52 de ani de la absolvire pe câțiva dintre ei, care mi-au fost modele în activitatea didactică : Ion Vlad, D.D. Drașoveanu, Octavian Șchiau, Ioana și Liviu Petrescu, Ion Pop, Dumitru Pop, Liviu Rusu, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea, Leon Baconski.
Citind captivantele scrisori ale lui Ion Pop și Mircea Zaciu, reușim ca după atâția ani să-i cunoaștem și altfel decât la catedră pe cei doi foști dascăli ai noștri. Corespondența lor ne introduce și în atmosfera existentă atunci în facultate. Dintre profesorii pe care i-am avut în anii studenției, locul prim l-a ocupat Domnul Profesor Ion Vlad. Dacă m-am autodefinit ca dascăl de citire, aceasta se datorează, în primul rând, profesorului Ion Vlad. Abia ascultându-i primele cursuri de teoria literaturii, am înțeles cu adevărat ce-i literatura și, mai ales , cum se face analiza/interpretarea unui text literar, decodificarea lui , adică „traducerea” limbajului esopic/ metaforic al poeziei în limbajul nonmetaforic pentru a descoperi mesajul ideatic și sentimental al operei literare. Aceasta-i una dintre menirile principale ale unui profesor de literatură de valoare. Întrucât o scriitură epistolară nu se poate povesti, voi răspunde succint la câteva întrebări pe care oricine află despre acest volum și le pune: Cine sunt cei doi epistolari? Când anume au fost nevoiți să comunice prin scrisori? Ce aspecte sunt pe prim-plan în ceea ce și-au scris?
Mircea Zaciu (1928-2000) a fost profesor universitar, critic și istoric literar, diarist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Academiei Române. Din volumele sale: Ion Agârbiceanu, „Masca geniului”, „Lecturi și zile”, „Glose”, „ Bivuac”, „ Colaje”, „Jurnal”(șase volume), „Corespondență Mircea Zaciu- Octavian Șchiau”, „Mircea Zaciu-Ion Brad, dialog epistolar”.În colaborare- „Dicționarul scriitorilor români”(patru volume), „Dicționarul esențial al scriitorilor români”.
Ion Pop (născut în 1941) a fost profesor la Facultatea de Filologie din Cluj (1964-2007). Poet ,critic și istoric literar, publicist, traducător . A condus revista de cultură „Echinox” timp de 17 ani. Din opera poetică: „Propuneri pentru o fântână”, „Biata mea cumințenie”, „Gramatică țârzie”, „Elogii în ofensivă”, „Casa scărilor”, „Poeme 1966-2001”, „ Lista de așteptare”. Critică și istorie literară: „Avangardismul poetic românesc”, „Poezia unei generații”, „Lucian Blaga. Universul liric”, „Poezia românească neomodernistă”. Membru corespondent al Academiei Române. Ion Pop a fost student al profesorului Mircea Zaciu, iar după absolvire, asistent al acestuia. De pe atunci între ei s-a realizat o prietenie spirituală care a durat până în anul 2000, anul plecării Dincolo a mentorului.
În intervalul 1964-2000 au fost mai multe perioade când unul dintre ei s-a aflat în străinătate, timp în care comunicarea lor s-a realizat prin scrisorile din volumul aflat în discuție. În conținutul lor, ele cuprind: informații ale celui plecat despre statutul ce-l avea în acea țară și modul în care s-a integrat în lume și cum își petrece timpul liber. Cel rămas la catedră în Cluj, relatează despre preocupările scriitoricești, despre viața literară a orașului, dar și a tării, precum și despre noutățile din facultate..
În epistolele lui Mircea Zaciu în majoritatea lor pe prim-plan se descrie starea sa de spirit și de sănătate . Prin ele, abia acum îl cunoaștem cu adevărat pe distinsul, eruditul dascăl ca om ,cetățean, coleg,prieten. În textul de escortă al volumului intitulat „Un cuvânt înainte”, Ion Pop sintetizează foarte clar diagrama trăirilor mentorului său: „Profesorul nu s-a simțit decât rareori confortabil în lumea în care a trăit. Nu i-a plăcut, de pildă, decât în rare momente Clujul în care a reușit să-și cultive numai un cerc restrâns de prieteni
( …). În mediul intelectual și mai ales universitar clujean nu s-a simțit decât rareori în largul lui(…). Dar se poate vedea și din corespondența noastră că trăia într-o permanentă stare de neliniște și frământare, de nesiguranță în ce privește chiar scrisul propriu, fiind nu-o dată de sentimentul ratării exprimat patetic că se considera exagerând mult, un învins și un înfrânt. Cota aceasta de neliniște și descurajare n-a scăzut nicicând, asociată cu starea precară de sănătate tot mai fragilă”.
La rândul său, în același text introductiv, mai util decât o cronică de întâmpinare, Ion Pop, zis Jean de către prieteni, recunoaște beneficul rol de mentor al profesorului său, precum și al mediilor culturale străine în formarea sa ca om și scriitor.
„Dialogul cu Profesorul mi-a fost mereu profitabil, oferind tot atâtea ocazii de verificare a propriilor opțiuni și nenumărate sugestii de alegere a căilor drepte, au lăsat în aceste pagini câteva momente decisive pentru destinul meu uman și literar- anii marilor prietenii de la „Echinox”, cele două stagii petrecute în capitala Franței…”
Evaluat în ansamblul său, epistolarul universitarilor clujeni, prin bogăția informativă caleidoscopică ce-o oferă cititorului îl putem considera o veritabilă „Carte românească de învățătură” sau o colecție practică despre frumusețea prieteniei spirituale și a importanței sale.
Cred că nu-i lipsit de interes să consemnez, ca într-o addendă, apariția în 2020 la „Editura Limes” din Cluj-Napoca a volumelor V-VI a „Jurnalului” scris de Mircea Zaciu, „spirit emblematic al Transilvaniei și profesor-efigie al Literelor clujene… mare critic și istoric literar.”(Răzvan Voncu, în „România literară”, nr.8/2021, pg.16). Prefață și note de Ion Pop.
Octavian Guțu,
dascăl de citire și simțire românească