Un misterios coridor aflat în zidul dublu al unei biserici vechi de șapte secole din localitatea Uileacul Șimleului trezește și astăzi interesul specialiștilor privind scopul pentru care a fost realizat, lipsa unor documente și informații relevante lăsând loc legendelor și polemicilor.
Cel puțin trei sunt variantele care dau o explicație plauzibilă privind scopul inițial al acestui coridor intermural unic în România, cu o lățime de doar 65-85 de centimetri. Cea mai nouă ipoteză a fost formulată de Csók Zsolt, cercetător științific specializat în perioada de ev mediu cuprinsă între secolele X-XIV, care atribuie coridorului un rol de apărare, mai exact un loc în care sătenii s-ar fi putut retrage în cazul unei invazii.
Perioada de construire a bisericii reprezintă o altă necunoscută în istoria locală. Istoricul maghiar Bunyitay Vincze plasează fondarea lăcașului de cult în preajma rebeliunii păgâne a lui Watha (secolul al XII-lea), restul specialiștilor plasând construcția nu mai devreme de secolul al XIII-lea, când satul era deja în posesiunea neamului Pok. Pe de altă parte, un alt istoric — Entz Géza — încredințează construcția bisericii judelui regal Móricz (Mauricius), bazându-se pe argumente stilistice și de istorie regională.
“Biserica este situată pe un deal, ce domină valea Crasnei, pe malul stâng al acesteia. Din punct de vedere administrativ actual, este pe teritoriul satului Uileacu Șimleului, comuna Măeriște, pe teritoriul fostului comitat medieval al Crasnei, ce aparținea de domeniul nobiliar al Șimleului Silvaniei. Despre edificiu în sine nu deținem surse documentare, dar a atras atenția specialiștilor datorită coridorului format în zidurile navei, a căror funcțiune poate fi doar presupusă la faza actuală a cercetărilor. Ea este amplasată în strâmtoarea Crasnei, înaintea ieșirii acesteia spre zona de câmpie, unde exista un punct de vamă. Prezumția noastră de bază este că această biserică este poziționată aici cu scopul supravegherii drumului sării. Dat fiind faptul că intrarea în zonă era controlată de fortificația medievală timpurie de la Ortelec și abația de pe Meseș, siguranța drumului era garantată de fortificația sau fortificațiile de la Șimleu, iar ieșirea din zonă era monitorizată de biserica de la Uileac. Astfel, putem găsi și o funcție acelui coridor în zidurile navei: sistem defensiv, în caz de asediu. Datarea construcției ei imediat după Invazia Tătaro-Mongolă nu face altceva, decât să susțină această teorie”,
afirmă Csók Zsolt.
Potrivit acestuia, istoriografia a semnalat și posibilitatea existenței aici a unei mănăstiri, dar, în stadiul actual al cercetărilor, nu se poate decât infirma acest lucru. Presupusa mănăstire a dat naștere unei alte teorii privind coridorul din biserică.
Istoricul român Virgil Vătășianu, dând credibilitate mitului mănăstirii de călugărițe, acordă coridoarelor rolul unor elemente pretențioase pentru cursul liturghiei, în sensul că acestea ar fi folosit pentru izolarea călugărițelor participante la slujbe.
”Bătrânii satului spun că au auzit de la bătrânii lor că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugărițe, situate în apropiere, într-o zonă cunoscută și astăzi drept ‘Todomb’, adică Dealul Lacului. Se spune că acolo ar fi fost un lac cu pești, ce asigura hrana celor de la mănăstire. În mitologia locală se păstrează chiar amintirea unui tunel de lemn, ce ar fi făcut legătură între biserică și mănăstire, prin care călugărițele puteau ajunge dintr-un loc în altul fără a fi văzute de restul lumii”,
afirmă la rândul ei Clara Boer, o fostă profesoară, actualmente pensionară.
Trecând de la gura lumii la adevărul istoric, atât cât este el consemnat, conform lui Vasile Drăguț, în secolele XII-XIII, este menționată documentar mănăstirea căreia îi aparținuse această biserică. Și scriitorul Petri Mór spune că ruinele mănăstirii mai erau vizibile la începutul secolului al XIX-lea.
“În momentul de față nu avem nicio informație certă asupra existenței vreunei mănăstiri benedictine — ordin monahal timpuriu, care asigură exercitarea puterii regale la nivel de organizare ecleziastică în teritoriu, începând din secolul al XII-lea — pe teritoriul comitatului Crasnei, singura pomenire a unui edificiu monahal fiind a celui de la Zăuan, din 1299, dar care permite, doar cu mari indulgențe prezumția existenței benedictinilor în zonă. Abația Sfânta Margareta de pe Meseș putea avea jurisdicție asupra teritoriului comitatului, dar distanțele și mai ales geografia comitatului împiedicau o prezență stabilă în teritoriu”,
afirmă Csok Zsolt, arheolog expert la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj.
O a treia variantă privind motivul realizării zidului dublu ar putea fi aceea că biserica este, de fapt, o replică mai mică a marilor catedrale din Europa, în care corpurile laterale au fost înlocuite de acest coridor.
Cercetătorul maghiar Entz Géza afirmă că arhitectura bisericii este în concordanță cu ctitorul acesteia Móricz (Mauricius), din neamul Pok, iar această construcție poate fi interpretată ca varianta provincială a unei basilici trinavate, cu tribună, asemeni bisericilor ctitorite de persoana amintită pe teritoriul posesiunilor acestuia de peste Dunăre, cum ar fi Egregy, Őriszentpéter, Kallósd, Szigliget-Avas.
“O altă posibilă explicație a acestui element constructiv constă în adaptarea bisericii la terenul pe care se află aceasta. Știm bine că în această perioadă, și mai ales în cazul unor constructori de rang înalt, planul cel mai comun este cel basilical, cu o navă principală și două laterale. În cazul Uileacului, poziția ei nu permite acest lucru, astfel, coridoarele formate în grosimea zidurilor navei pot forma un fel de nave laterale false”,
apreciază Csok Zsolt.
Această ultimă variantă este îmbățișată și de cel care slujește în biserică din 1990, preotul reformat Balasz Francisc.
“Dacă mergem în timp, acum 750 de ani, tot acest teritoriu aparținea lui Mauricius, care a fost o persoană importantă la curtea regală. Fiind om învățat și cărturar, a umblat în străinătate, pentru că la vremea respectivă maghiarii mai făceau expediții către Occident. Acolo o fi văzut o catedrală mai mare, monumentală, și asta de aici o fi o replică în miniatură, unde stâlpii au fost înlocuiți de pereții interiori. În catedralele mari sunt, în principal, trei nave, dar aici fiind mult mai mică nu mai există stâlpii, în locul lor fiind pereții dubli, mai ales că geamurile așa sunt așezate că întotdeauna lumina cade pe altar. Desigur, toate construcțiile din Evul Mediu aveau și rol de apărare”,
susține preotul.
Lăsând la o parte zidul dublu și enigmele din jurul său, biserica din Uileacul Șimleului are și alte elemente care o fac un important monument de arhitectură, precum o inscripție care se poate citi doar “în oglindă” sau o frescă deosebit de frumoasă, cu Maica Fecioară și pruncul Iisus, realizată înainte de preluarea bisericii de către reformați și păstrată în mod miraculos sub un strat de tencuială.
Edificiul poartă semnele clare ale stilului romanic, stil arhitectural specific zonei, începând din secolul al XII-lea. După o pauză de 200 de ani, în care satul nu a fost locuit, iar biserica a fost abandonată, în 1751 ea a fost preluată de reformați, care au purces la renovarea ei, mai ales că fusese afectată de un incendiu ce îi distrusese acoperișul, boltit inițial. O dovadă a acestor lucrări este inscripția ce se păstrează pe un panou din actualul tavan casetat de lemn, pe care se poate citi, doar ”în oglindă”, un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune:
”Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Șimleului, din banii enoriașilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz”.
Interesant este și motivul care a dus la declanșarea incendiului: focul a pornit de la o pipă nestinsă a unui meșter care lucra în biserică.
În 1823, clopotul a fost mutat din turnul bisericii într-o construcție de lemn din apropiere, deoarece greutatea sa și vibrațiile produse puneau în pericol structura de rezistență a edificiului. Între anii 1844 — 1846, biserica a fost extinsă, cu mențiunea că, la partea frontală nou adăugată nu s-a reprodus coridorul intermural, astfel încât el se regăsește azi doar pe laturile bisericii. Din 1855, biserica are și o mică orgă, nefuncțională în prezent, iar în 1923 acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă.
O cercetare arheologică a bisericii a survenit în momentul în care a fost demarat proiectul pentru restaurarea și conservarea monumentului istoric, în anul 2010. Conform acestor cercetări, se poate afirma faptul că analogii apropiate ale acestui edificiu se pot găsi în zona Odorheiului de azi, pe valea Târnavei Mici, și care sunt datate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În materie de stil, asemănare foarte clară găsim la biserica mănăstirii premonstratense de la Mórichida (comitatul Győr, vestul Ungariei), construită de același Mauricius, care a cumpărat domeniu Șimleului.
“Extrem de interesant de menționat este și faptul că, pe parcursul lucrărilor de reabilitare a monumentului, după demolarea porticului parazitar de pe latura sudică a bisericii, a apărut o altă intrare care păstrează ancadramentul original în stil romanic, în a cărui timpan este vizibilă o frescă deosebit de frumoasă, reprezentând Maica Fecioară și pruncul Iisus, frescă databilă la începutul secolului al XIV-lea. Sperăm că cercetările viitoare vor aduce lumină asupra acestor aspecte extrem de interesante și importante la nivel regional”,
precizează arheologul Csok Zsolt.
AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Diana Dumitru, editor online: Irina Giurgiu)
Sursa: www.agerpres.ro