MOTTO: „Mi-e drag Platon , dar mi-e mai drag adevărul.”(Aristotel, filozof antic grec, discipol al  lui Platon, considerat părintele filozofiei.)

Am ales ca motto un citat din Aristotel pentru că el exprimă ideea că adevărul este mai presus decât prietenia. La antipozi, se află minciuna. Când aceasta aspiră la statutul de știre, deci de noutate, atunci ea devine păguboasă pentru societate.

Știrile false au circulat în toate perioadele istorice. Nici în cea socialistă de la noi ele nu au fost absente, dimpotrivă, au proliferat. Chiar sintagma „Epocă de aur” folosită ca generic al ei este un fake-news, adică o știre falsă. De ce? Pentru că o astfel de epocă, precum a fost numită perioada 1965-1989, când România era condusă de Nicolae Ceaușescu, presupune o înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Cât rai pe pământul României a fost în acești ani, ne-o demonstrează și noua apariție editorială din 2020 la Editura Polirom a scriitorului Ioan T. Morar. Cartea se intitulează „Fake news în „Epoca de aur”. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă.”

Ioan T.Morar (n.1956) este scriitor, jurnalist, umorist, realizator de emisiuni TV, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acest om multilateral este cunoscut publicului român din perioada când făcea parte din grupul „Divertis”, condus de Toni Grecu. El a fost cel care-l întruchipa admirabil pe Nicolae Ceaușescu. Noua apariție editorială datorată acestui scriitor s-a bucurat și de sufragiul criticii literare. Drept dovadă, revista „România literară” i-a acordat Premiul Scriitorul Lunii Iulie 2020 al Uniunii Scriitorilor.  Ce prezintă această operă de „amintiri și povestiri” și ce elemente inedite oferă cititorului, aflăm dintr-o sintetizatoare evaluare pe care în mod pertinent o face scriitorul și jurnalistul Cristian Pătrășcanu : „ … este un neobișnuit, un excelent și(cu adevărat) un fără precedent document de istorie a comunismului românesc, cu precădere a ultimelor două decenii ale acestuia.”

Cartea de azi de pe raft este alcătuită din trei capitole, fiecare dintre ele având mai multe episoade sau secvențe narative cu titluri rezumative și nu numai. Ele, vrând-nevrând, îl provoacă pe cititor. Partea întâi se intitulează „Am creat o Epocă Nouă, nu vouă!”. Este cel mai sugestiv titlu din întreaga scriitură. El sintetizează ce anume a fost „Epoca de Aur”. Una făcută pentru noi(adică nouă, mai marii vremii) și nu pentru voi, cei mulți. Eu aș da întregii opere ca subtitlu denumirea acestei părți. Reproduc  doar câteva titluri de subcapitole: „Gheorghiu- Dej iradiat- Ceaușescu promovat”; „Cât costa învățământul gratuit”; „Leana Academiciana și alți tovarăși cu diplome false”; „Viitorul Scornicești –o  echipă ca-n povești”etc.

Ca cititor al cărții, dar și ca trăitor matur al acelor timpuri, aș da începutului operei următorul subtitlu: „Cât de poleită în aur a fost Epoca de Aur?”. În mod concret, în conținutul părții acesteia cititorul află esențiale aspecte despre: moartea suspectă a lui Gheorghiu Dej; faptul că școlile pentru a-și primi cuvenitul salariu, aveau obligația de-a realiza un plan economic (adunatul de hârtie, borcane, fier vechi);  cum a dispărut țărănimea și-a devenit cea care avea doar rolul de a-i ajuta pe elevi, studenți și militari la strânsul recoltei; obligativitatea absolvenților  de facultate de a funcționa trei ani la țară; despre taxa de celibat; cum au fost inventați eroii comuniști ai operelor literare ce se studiau în locul cuvenit lui Arghezi, Blaga, Barbu neincluși în programa școlară; ascunderea înfometării populației sub masca alimentației raționale; afli cum poți ajunge doctor într-un domeniu și fără studii universitare etc. , etc.

Cea de-a doua componentă a volumului poartă titlul „Fake News ca o văpaie despre Ceaușescu Nicolae”. Fără comentarii. Eu aș intitula-o „Secvențe din intimitatea familiei celui mai iubit fiu al poporului”. Invit pe cititori să nu eludeze capitolul „Ceaușescu în halat de casă”. Aflăm din partea aceasta multe și esențiale: cum a ajuns Nicolae Ceaușescu în fruntea țării; dezvăluiri despre cum s-a născut cultul personalității sale; faptul că el știa de adevărata stare a țării, dar nu o recunoștea; prin ce modalități ne-a făcut un popor supus capriciilor dictatorului; cât de neidilică era relația interumană din familia ceaușistă ; tinerii de azi află câtă căldură nu aveam în apartamente și cum se circula duminica etc. , etc.

Partea finală a lucrării poartă un titlu de-a dreptul liric: „Micul eroism de catifea”. Mi se pare a fi cea mai originală componentă a operei și mai plină de umor. În aceste pagini Ioan T. Morar nu mai apare în ipostaza de „culegător” de fake-news-uri și apoi de redistribuitor  prin volumul de față, ci de autor/creator de știri false. De această dată stilul divertis nu mai poartă mască .Este în mediul lui. Fostul „Ceaușescu” din grupul „Divertis”  ne propune în încheierea acestui volum două categorii de false știri inventate de el. La început ne oferă o suită de creații lirice proprii, dar puse pe seama unor scriitori străini sau pur și simplu „născuți” din strălucita imaginație a autorului. După aceea, omul cu fantezie fără granițe, Ioan T.Morar propune cititorului mai multe întâmplări/situații ciudate pe care care le-a imaginat  și care s-ar fi putut întâmpla.

Autorul justifică de ce a conceput această parte a operei: „Deosebirea dintre fake news-urile epocii și cele publicate de mineera că, în vreme ce primele erau produse cu concursul cenzurii și al propagandei, ale mele erau publicate păcălind cenzura. Știrile false despre Epoca de Aur, Ceaușescu și minunata lume socialistă erau forme ale constrângerii ideologice.  La mine erau o formă de libertate clandestină, de evadare din constrângeri . Inventând, de pildă, cărți ce nu au existat, simțeam că e un gest de frondă, un mod al meu de a lărgi peisajul editorial strâmt  al epocii.  Simțeam că dacă eu sunt liber când scriu așa ceva și cititorul va simți acea libertate. (…) Traduceri inventate, din autori inventați, alteori din autori celebrii, toate acestea au fost pentru mine, în acei ani, o modalitate de a lua în râs cenzura, păcălind-o sistematic…”

Pentru iubitorii de frumos artistic, reproduc poezia: „Un drapel în plus”,  un fel de eminesciana „Ce-ți doresc eu ție , dulce Românie”: „E mică țara mea precum/ Palma unui zeu, / Dar are iarbă și flori și case/ și vrem ca ea să rămănă/ la fel peste ani. / E slabă vocea mea de poet/ și versurile mele nu pot/ cu sufletul lor să împingă măcar o corabie, / dar vreau ca la oștile păcii/ să fie și să rămână vocea mea/ un drapel în plus.”

Nu mă pot abține să nu reproduc secvențe din poezia „Ar trebui inventat”, cea care  mi-a plăcut foarte mult și care inventivul Ioan T. Morar a pus-o pe seama unui poet japonez care n-a fost încă înregistrat acolo la starea civilă: Raj Khartajaack: „Ar trebui inventat un ceas/ care să înregistreze doar clipele de pace ale lumii/ ar mai trebui inventată/ o pâine nesfârșită din care/ să rupă bucăți oamenii la un pas/ de moartea prin înfometare/ ar mai trebui inventată speranța cea simplă, / care să ne încălzească… / ar mai trebui inventat un paratrăsnet al urii, / dar mă tem că ar fi prea puțin”.

Ca să nu-l supăr și nici să-l contrazic pe poetul „singurătății și al ploii” (George Bacovia), care în poezia „Cu voi…” definește România drept o „țară tristă plină de humor”, ofer spre deliciul/desfătarea cititorului câteva dintre multele ciudățenii din lume pe care doar un creator de lumi care este orice scriitor de valoare le poate plăsmui. În aceste cumplite vremuri, cum le-ar defini cronicarul Miron Costin, astfel de stranii și multe hilare situații prin factura lor captivantă au și un rol de catharsis, purificator, eliberator de stări stresante. Să ne lăsăm în seama lor citindu-le, prin ele intrăm , cum zice Ioan T. Morar, în  „lumi paralele”:  „La Grădina Zoologică din Melbourne există o maimuță fumătoare. Țigările ei preferate sunt Dunhill, din care fumează un pachet și jumătate pe zi. Dacă nu are țigări este foarte nervoasă, țipă și-și bate tovarășele de celulă…” ;  „Cea mai lungă țigară din lume a fost realizată în toamna anului 1987 la Marsilia. Ea măsura 150 m. lungime și a fost fumată  de 370 de fumători, alternativ, în șase ore și zece minute…” : „Jim Trevor din Louisiana(SUA) se poate lăuda cu un lucru mai rar: de la vârsta de 18 ani(adică de vreo 40 de ani ) n-a dormit de   două ori în același pat, el fiind reprezentantul comercial al unei firme de saltele, care l-a obligat șă colinde prin lume, dar și dorința sa de a schimba mereu peisajul (…) Pentru a nu comite greșeli,  Jim Trevor are un registru  în care își notează camerele în care poposește…” : „Un caz ciudat de ambidextrie(folosirea ambelor mâini în egală măsură) îl constituie Tashiro Kawamoto, angajat al firmei  Hitadu pe post de translator. Ciudățenia sa constă în aceea că poate să traducă în mod concomitent un text dictat în japoneză în limbile franceză și engleză…”.

În primul vers al poeziei „Oltul”,  „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, definește metaforic istoria drept „mult iscusita vremii slovă”. Este, cred, una dintre cele mai sugestive definiții care s-au dat istoriei. Cartea, despre care în prezentele rânduri v-am prezentat câteva glose, nu este una de istorie. Este, însă, una în care, „cu iscusită slovă”, Ioan T. Morar ne dezvăluie un mod de a se face istoria și cine de fapt o face, respectiv cât adevăr și câtă minciună există în ceea ce se spune despre ce se derulează în fața noastră. Citind scrisele lui Ioan T. Morar, lectorul atent pătrunde adânc în culisele istoriei.

Cine face, de fapt , istoria? Cei din arenă, din tribună sau de la masa presei? Adevărata istorie o fac cei din arenă, truditorii fără nume. O scriu, însă, cei de la masa presei. Depinde mult de culoarea dioptriilor ochelarilor ce-i poartă aceștia, dar și de „mesajul” pe care-l primesc din tribună.

Oare, azi cum se întâmplă? Este o întrebare prea mare pentru un prea mic, precum autorul acestor subiective gânduri.

În schimb, ca dascăl de citire, pot să-mi arog dreptul a le propune cititorilor acestei opere s-o conceapă ca o vizionare a unui spectacol on-line al trupei „Divertis” despre „Epoca de Aur”.

Aflând încă o dată consecințele unei vieți sub dictatură, poate va renaște mai mult omenescul din noi, dar și curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu sub un pseudonim.

                                                                                                           Octavian Guțu,

                                                                                        dascăl de citire și simțire românească

În data de 23 februarie, dascălul de citire, Octavian Guțu, împlinește respectabila vârstă de 75 ani. Pentru toți cei care am avut șansa de a-i fi elevi, domnul profesor Guțu reprezintă, după părerea mea, o figură de referință în cariera noastră profesională.

La semnificativul moment jubiliar, urându-i domnului profesor La mulți și sănătoși ani!, ne-am luat îndrăzneala de a încresta pe răboj câteva date biografice, mult prea sărace, și câteva amintiri care mă leagă de domnia sa.

Domnul profesor Guțu și-a făcut „debutul” în viață în anul 1946, la Giurtelecu Șimleului, provenind dintr-o familie de basarabeni refugiați de ororile războiului și de prigoana sovietică. Familia sa a ajuns în Giurtelec în timpul celui de al Doilea Război Mondial, cu o „bocceluță și cinci copii”, după cum mărturisește cu emoție domnul profesor. El avea să fie al șaselea copil al familiei Guțu.

Așa a vrut destinul ca el să se nască într-o localitate sălăjeană încărcată de istorie, unde și în prezent mai există legende despre „horoieși”, iar profesorul Emil Lobonțiu, nepotul protopopului Ioan Lobonțiu, care a aprins flacăra revoluției pașoptiste în Sălaj, a descoperit vestigii arheologice importante, în „via lui Damian”.

Din păcate, nu a apucat să-i cunoască nici pe semnatarii Unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, vrednicii de pomenire Daniil Graur senior și Ioan Taloș, dascălul și preotul din Giurtelec, primul decedat în 1950, iar preotul Taloș în toamna anului 1944.

A urmat cursurile școlii primare și gimnaziale din satul natal, în perioada 1953-1960, și mai apoi cursurile Școlii Medii Mixte din Șimleu Silvaniei, pe care a absolvit-o în anul 1964.

De la intrarea pe porțile liceului și până în prezent, destinul său s-a confundat cu cel al orașului de la poalele Măgurii Silvaniei, denumit în trecut și „Brașovul vestului”, datorită importanței sale culturale deosebite: aici au luat ființă și au activat toate asociațiile culturale, religioase și economice românești înainte de 1918.

Era elev de liceu când și-a pierdut tatăl, Vasile Guțu, fost muncitor ceferist și astfel adolescența lui se încheie prematur. Și totuși, imposibilul devine posibil, și cu sprijinul familiei, al mamei sale, care beneficia doar de o modestă pensie de urmaș, se înscrie și este admis la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, specialitatea limba și literatura română.

Ca student a fost printre cei mai buni, ca dovadă că după doi ani de studii a obținut bursă republicană, ceea ce a reprezentat pentru el o adevărată „mană cerească”.

La terminarea facultății, conform uzuanțelor epocii, urma repartizarea făcută de către statul comunist, însă având media generală pe cei cinci ani de studii 9,62, a avut posibilitatea să opteze și a ales postul de profesor la liceul în care a fost elev. De atunci, din 1969, până în anul 2019, viața sa profesională a fost nedespărțită de această instituție etalon pentru învățământul sălăjean și nu numai. În fapt, este primul liceu românesc înființat în județul Sălaj, deschizându-și larg porțile pentru elevi la 1 octombrie 1919 și purtând numele ilustrului înaintaș pașoptist, Simion Bărnuțiu.

După efectuarea stagiului militar la Lipova, se reîntoarce în Șimleu, iar în anul 1972 s-a căsătorit cu profesoara de franceză Eleonora Litiuc, fiind binecuvântați cu doi copii: Adrian, fost coleg de clasă cu mine în prima treaptă de liceu, în prezent informatician în Timișoara, și Alina-Nora, profesoară de engleză la liceul din Șimleu.

În perioada 1978 – ianuarie 1990 a condus cu destoinicie destinele liceului șimleuan, pe porțile căruia intram și eu în septembrie 1987.

Am avut marea onoare de a-l avea dascăl de limba și literatura română în prima treaptă de liceu. Pentru copilul venit de la țară, din Bobota, a fost o mare surpriză să vadă un profesor care nu stă la catedră și nu începe ora cu „pomelnicul”. Profesorul Guțu era altfel. Deși îndeplinea funcția de director, cu multe atribuțiuni și probleme administrativ-gospodărești, pe care le avea un liceu de talia liceului „Simion Bărnuțiu”, atunci când intra în clasă parcă se „teleporta” într-o altă dimensiune, unde contau doar cele spirituale. Punea catalogul pe catedră și începea plimbarea printre bănci, ne întreba unde am rămas cu materia și continua să ne ghideze într-o lume de poveste. În special când vorbea despre imensa operă eminesciană, mi se părea că revăd aievea „codrii de aramă” din satul natal, prin care „cutreieram”, la fel ca poetul, sau locurile natale ale poetului, descrise magistral în poeziile sale: pădurea, lacul … Mai rețin și nu pot să uit cum, pentru a înțelege și noi geniul eminescian, îl compara pe poet cu un copac secular și cu cât își înfigea mai adânc rădăcinile în pământul țării, cu atât ramurile sale erau mai vizibile pe plan universal. Așa am ajuns să îndrăgesc și eu materia.

Îmi aduc aminte și acum că era tot prin luna februarie, dacă nu mă înșel, și eram elev de serviciu pe liceu. A venit și m-a chemat la dânsul în birou. Pe moment, mă gândeam ce boacănă am făcut, dar am văzut că mai era chemată și o colegă foarte bună la învățătură, Ioana Nemeș, și m-am mai liniștit. De fapt, ne-a chemat să ne spună că noi doi am luat nota zece la olimpiada de limba și literaura română, la faza pe liceu, și că de a doua zi eram scutiți de alte ore, timp de două săptămâni, urmând să învățăm, alături de ceilalți olimpici calificați la faza județeană, într-o sală de clasă separată.

În luna ianuarie 1990 a fost ales inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Sălaj, funcție pe care a îndeplinit-o până în martie 1997.

Ne-am reîntâlnit în primăvara anului 1992 tocmai la Școala Generală din Zalnoc, unde dânsul venise în inspecție, iar eu eram proaspăt profesor suplinitor al catedrei de Istorie-Geografie. Atunci mi-a spus că Adi, fiul dânsului și fost coleg cu mine, intrase la facultate, la Timișoara, și mi-a recomandat să-i urmez exemplul, dacă nu din toamnă voi „servi” patria, adică voi fi încorporat în armată.

În anul 1997 a revenit la catedră, iar în anul 2000 a fost ales ca primar al urbei de sub Măgura, pentru un mandat de patru ani.

Din nou, în anul 2004, a revenit la catedră, iar la 1 noiembrie 2009 a fost pensionat, dar a mai predat câteva ore în fiecare an școlar, până în anul 2019.

Pentru meritele sale deosebite în domeniul învățământului, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de comandor, în anul 2004. De aemenea, în ședința Consiliului Local din 26 septembrie 2019, i-a fost acordată distincția onorifică „Cetățean de onoare” al orașului Șimleu Silvaniei.

Am fost profund onorat când domnul profesor m-a sunat și m-a rugat să colaborez și eu la cartea care s-a scris în anul Centenar al liceului, actualmente Colegiul Național „Simion Bărnuțiu” din Șimleu. Din păcate, bucuria serbării evenimentului deosebit din viața liceului a fost umbrită de pierderea surorii domniei sale, și astfel domnul profesor nu a putut participa. Așteptam cu emoție ziua revederii cu domnul profesor Guțu și toți ceilalți dascăli pe care i-am avut în liceu, din păcate mulți dintre ei plecați la Domnul mult prea devreme.

Acum, cu prilejul jubileului, îi urăm domnului profesor mulți ani înainte, multă sănătate, că-i mai bună decât toate, și cât mai multe bucurii, alături de cei dragi!

Dr. Marin Pop,

Șef secție în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă-Zalău

În mai multe articole pe care le-am publicat în acest cotidian, am reiterat faptul că după 1989 literatura beletristică nu mai este în topul bestsellurilor românești. Locul ei l-au luat textele de graniță sau frontieră ( jurnalele, amintirile, memoriile, literatura epistolară, cărțile-dialog, biografiile etc.) , precum și cele de cultură tehnică.

Parcă pentru a-mi valida estimările de mai sus, revista „România literară” în numerele 4-5/ 2021 publică rezultatele unei ample anchete cu titlul „Centralitatea pierdută a literaturii”. Au fost invitați la anchetă un număr de 14 scriitori cărora li s-a cerut să-și exprime părerea despre condiția actuală a literaturii române și a scriitorului din România. Sondajul pornește de la următoarea aserțiune a scriitorului Gabriel Chifu, președintele Fundației „România literară”: „Cred că literatura noastră se află într-o pierdere de teren, ponderea sa, rolul public jucat se diminuează(…) Tendința clară aceasta este: de depreciere, de marginalizare a autorilor și a cărților lor, de la an la an”. Irina Petraș, critic literar, completează considerațiile acestea, menționând că „nu știu cum de am ajuns astăzi o țară a uitării. În care știința de carte, cultura sunt un lux, un răsfăț, pot lipsi oricând de pe lista priorităților. Și nu pandemia este de vină(…), ci din pricina oamenilor fără minte. A scăzut prețul/ prețuirea Culturii din calculele Puterii…Când e de strâns cureaua, prima țintă a celor ce hotărăsc austerități și economii e Cultura”.

Fiind buni cunoscători ai vieții literare, respondenții la cercetarea intreprinsă de „România literară” au nominalizat câteva motive care au generat centralitatea pierdută a literaturii noastre și au propus posibile soluții reformatoare.

Voi spicui doar câteva dintre acestea, reținându-le îndeosebi pe cele care apar ca un laitmotiv. O primă cauză este „dezvoltarea noilor tehnologii au mutat lumea dintr-o civilizație de tip Galaxia Gutenberg, într-una de tip ionic, dominată de imagine”.(Gabriel Chifu, poet, prozator, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor).  „Deocamdată internetul, televiziunea și filmele sunt concurente directe ale discursului clasic al literaturii…”.(Andreea Răsuceanu, critic literar, prozatoare).

Un al doilea factor al fenomenului pe care-l abordăm este „decăderea învățământului, a nivelului cultural general”.(Răzvan Voncu, critic literar, redactor-șef al publicației ce-a organizat ancheta). „Un învățământ slab, cu profesori cel mai adesea plafonați, lipsiți de cunoștințe solide și fără vocația aceea rară de apostoli, de luminatori ai minților tinere, nu are cum să scoată decât absolvenți slabi… ei nu sunt interesați de literatură și nu sunt în stare s-o aprecieze. Lor le ajung manelele”.(Gabriel Chifu).

De asemenea, mulți din noile generații „nu au timp și chef de citit cărți și reviste, le ajung internetul, mobilul și televizorul”.(Liviu Ioan Stoiciu, poet și prozator optzecist). „Ei sunt absorbiți de ritmul impus de noua lume, de un job care aduce mulți bani și distracție fără măsură, ambele după modelul american.”(Adrian Popescu, poet, prozator, redactor-șef al revistei „Steaua”).

După 1989, la noi s-a tradus mult din literatura universală. În consecință, beletristica noastră se confundă și cu „concurența literaturii universale care reprezintă 95% din vânzările de pe piața noastră.”(Răzvan Voncu). Mulți preferă să citească literatura străină pentru că o consideră „mult mai diversă,mai ofertantă, mai bine scrisă”.(Andreea Răsuceanu).

Poet, prozator și critic literar, Adrian Lesenciuc are mare dreptate când afirmă că azi „scriitorul și-a pierdut centralitatea, a devenit un periferic cu înfluencerul… ” Această nouă condiție a creatorului de frumos artistic este cauzată și de faptul că „acum se joacă altă piesă, o piesă în care nu mai sunt decât personaje episodice…”.(Nicolae Prelipceanu, poet,prozator, redactor-șef al revistei „Viața Românească”). Cine sunt aceștia? Sunt cei care l-au înlăturat pe scriitor „fără milă de pe scena publică, ei fiind cel mai adesea impostori rapace și nemiloși: omul politic, omul de afaceri, starurile din lumea divertismentului asurzitor și ubicuu. ”(Vasile Dan, poet, eseist critic literar, redactor-sef fondator al revistei „Arca” din Arad).

Despre singurătatea scriitorului în România de azi, recomand spre lectură un excepțional eseu semnat de Irina Petraș în „România literară ”, nr.5/2020, intitulat „Lumea fără cap, Scriitorul fără lume.”

Ce-i de făcut? Dintre propunerile făcute în sondajul de opinie, reproduc doar două: „Aș zice că soluția este o literatură care să transmită un mesaj adecvat lumii în care trăim, care să întâlnească sensibilitatea și preocupările cititorilor de astăzi, fără  să renunțe la mizele ei majore, la temele mari…”.(Andreea Răsuceanu).

Pentru scriitorul Vasile Dan, remediul ar fi „o reactivare a spiritului critic de natură maioresciană care să ducă iarăși, ca în secolul lui Titu Maiorescu, la salubrizarea ofertei culturii scrise, la ierarhizarea axiologică(după valoare) a literaturii, privilegiindu-i exclusiv valoarea și înlăturând impostura ce crește.”

Nu sunt creator de literatură. Sunt un pătimaș al lecturii și un bibliofil. Din această ipostază și ca cetățean al acestei țări, sunt afectat de criza pe care beletristica românească o trăiește în această perioadă deoarece identitatea unui popor o dă și cultura lui, iar literatura este componenta principală a ei.

Din aceste ipostaze, voi enumera și eu câteva din cauzele ce-au dus la pierderea de către literatură a centralității. Omul recent este unul grăbit și agitat. Pentru mulți actul lecturii presupune un efort intelectual prea mare și de aceea preferă să stea comod și relaxat într-un fotoliu și să profite de ce îi oferă mijloacele digitale de comunicare. Tot mai puțini sunt cetățenii care cred în ficțiuni, în lumi imaginare ce există doar pe hârtie. Oamenii noii societăți au devenit mai pragmatici și de aceea caută cărți care să le vină în sprijin. Ei parcă l-ar fi citit pe scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa, cel care în eseul „Adevărul minciunilor” afirmă „că orice roman conține o doză de deformare a realității, de minciună, pentru a fi mai credibil”. Deci, în viziunea acestui apreciat  scriitor pe plan mondial, literatura este o minciună.

Azi prețul cărții este exagerat de mare raportat la leafa ce-o câștigă mulți din iubitorii ei. Cărțile de valoare sunt tipărite într-un număr prea mic. În bibliotecile publice ele nu prea ajung. 9 din 10 librării și-au pus lacăt pe ușă. Rețelele de difuzare a cărților,  „sunt peste tot praștie”. Cauza principală pentru care literatura noastră a ajuns în această situație este modul în care se scrie azi poezia și proza.

Noul mod de a face scriitură nu este înțeles de către mulți contemporani. Printre ei sunt și oameni cu studii superioare care în fața unei poezii devin „analfabeți funcționali”. În ce constă ermetismul liricii actuale?

Irina Petraș , unul din cei mai pertinenți critici literari de azi, ne-o spune fără echivoc în eseul „Criticul, cititorul la vedere”: „ambiguitatea e maximă, ne aflăm în epoca subtextului”, adică substratul psihologic și de idei al unui text este ascuns. Deși avem mulți critici de valoare, totuși puțini se încumetă să scrie cronici de întâmpinare în sensul tradițional al conceptului. Ele au un specific aparte. Eu consider că rolul lor este unul similar cu cel pe care-l are un prospect pentru un medicament. Se citește tot mai puțină beletristică și pentru că există tendința vădită de a înlocui cultura generală cu cea de specialitate. Fenomenul este motivat deoarece le asigură o temeinică pregătire profesională, imperios necesară într-o lume a concurenței, una din care visătorii sunt excluși.

Pentru toate acestea și multe altele, creatorul de literatură a ajuns „Scriitorul fără lume”, iar cititorul pătimaș văduvit de frumusețile fără seamăn pe care doar literatura de valoare i le poate oferi.

                                                                                               Octavian Guțu,

                                                                          dascăl de cetire și simțire românească