Motto: „Istoria este trecerea în revistă a amintirilor”. (Marin ȘTEFAN)

În mijlocul frumoasei toamne a anului 2018, în orașul Șimleu Silvaniei a fost lansată cartea „ISTORIE TRĂITĂ”, scrisă de către preotul Gheorghe ȚURCAȘ – vicar foraneu al Silvaniei, cel hirotesit spre a purta EPIGONATUL, în 19 septembrie 2010. Aceasta a apărut cu binecuvântarea P.S. dr. Virgil Bercea – episcop greco-catolic al Eparhiei de Oradea, la Editura Surorilor Lauretane Baia Mare, 2018. Redactarea, grafica și îngrijirea ediției aparțin preotului șimleuan Florin Mărincean, iar coperta lui Paul Mărincean – student la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Oradea. Acest eveniment editorial inedit a avut loc, în duminica a 19-a după Rusalii, la Biserica Greco-Catolică „Sfânta Treime”, după săvârșirea Sfintei Liturghii, cu „Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor”, susținută de Gheorghe Țurcaș. Prezentarea cărții a fost făcută de către protopopul Nicolae Bodea, care a vorbit pertinent, elogiind și felicitând autorul, fiindcă preotul Țurcaș a avut o mare contribuție la construcția acestei biserici, un sanctuar important în viața spirituală a șimleuanilor și nu numai. În plus, Gheorghe Țurcaș a fost lăudat și felicitat de către cei 140 de enoriași, care au primit cartea, chiar din mâinile autorului, în mod gratuit!

Gheorghe Țurcaș (născut la 3 martie 1940, în comuna Horoatu Crasnei, Sălaj), absolvent licențiat al Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu, este un cetățean cu faimă, o personalitate de seamă în lumea spirituală a urbei de la poalele Măgurii Șimleului, care și-a îndeplinit și își îndeplinește, încă, această misiune creștinească cu deplin devotament și înaltă integritate morală. Preot cu vocație, înțelegător al rostului său în biserică, cu mintea bună și cugetul curat, Ghiță Țurcaș (cum îi spun prietenii), poartă cititorii prin „labirintul” istoric al vieții lui, în cele 350 de pagini ale cărții sale, chiar dacă, din „start”, spune: „Dedic această carte celor cinci nepoți ai mei, spre aducere aminte”, adică (spun eu): George Cătălin, Adrian Dan, Maria, Ana și Luca.

După un edificator „CUVÂNT ÎNAINTE” al lui Virgil Bercea și motivarea scrierii acestui volum în „CUVÂNTUL AUTORULUI”, cartea prezintă, cronologic, o serie de fapte și de date autentice, care reliefează viața și activitatea lui Gheorghe Țurcaș.

Astfel, în primele capitole ale cărții, autorul prezintă, pe cât de succint, pe atât de atractiv și de convingător: Șimleul greco-catolic, copilăria, anii de școală, primii ani de muncă și colectivizarea agriculturii. Sunt amintite activități despre Vicariatul Foraneu al Silvaniei (în septembrie 2010 a împlinit 200 de ani de existență), întâmplări adevărate petrecute în copilăria sa, modelele sistemului de învățământ din acea perioadă și profilul funcțiilor pe care le-a avut, până când a absolvit facultatea: tehnician agronom, profesor suplinitor, militar și director de cămin cultural. La „colectivizarea agriculturii” se referă la comuna sa natală (cu o „gospodărie agricolă colectivă” între primele șapte înființate în România!), aratând și metodele de „convingere”, folosite de „lămuritorii” guvernanți comuniști pentru constituirea acestora. În plus, evidențiază elogios „calea” și, apoi, căsătoria sa cu Florica (născută Fodoca) – profesoară de limba și literatura română (acum, pensionară). Spre fericirea lor, în 6 aprilie 2017, joia dinaintea Praznicului Floriilor (!), și-au sărbătorit „Nunta de Aur”, într-un cadru festiv, alături de alte 23 de cupluri familiale șimleuane.

Urmează capitolele despre: studiile teologice și începuturile pastorației, începutul calvarului Bisericii Greco-Catolice, viața pusă în slujba bisericii și începutul eliberării Bisericii Greco-Catolice. Ghiță Țurcaș arată cum a „ajuns” la Facultatea de Teologie de la Sibiu – curs de zi (după ce a abandonat Facultatea de Științe Naturale din Baia Mare?!), vorbind de consimțământul soției sale, în seama căreia rămânea creșterea celor doi copii : Septimiu Cătălin ( trei ani) și Simona Florica (un an), precum și de anii studenției, când (în anul I) era coleg cu fratele său, Florian (anul III), mai mic cu nouă ani!! Sunt prezentate efectele nefaste ale Decretului 358/1 decembrie 1948, prin care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, pierzându-și orice fel de proprietate, iar ierarhii acesteia au ajuns în pușcării, unde mulți dintre ei au murit. Autorul volumului se referă, cu detalii punctuale, la activitățile desfășurate, ca preot-paroh, în: localitatea Supuru de Sus (județul Satu Mare), satul Bădăcin (comuna Pericei, Sălaj) și orașul Șimleu Silvaniei, la Parohia Ortodoxă nr.1 (unde a fost încadrat prin concurs); la vrednicii înaintași, demni slujitori ai bisericii; dar și la inerentele „șicane” venite dinspre unii preoți ortodocși, dirijați de securitatea regimului communist. De asemenea, prezintă acțiunile de organizare a Parohiei Greco-Catolice, ca urmare a Legii nr.9/31 decembrie 1989, prin care s-a abrogat Decretul 358 din 1 decembrie 1948. În același timp, reliefează și interesantul„traseu” didactic al soției sale, la școlile din localitățile respective.

În continuare, 38 de pagini sunt „alocate” construirii actualei Biserici Greco-Catolice și acțiunilor de reactivare a parohiilor din Vicariatul Silvaniei. Autorul cărții relatează despre multiplele demersuri făcute pentru primirea terenurilor bisericii (avute înainte de anul 1948) și despre etapele construirii actualei biserici, începând cu sfințirea locului (25 iunie 1995, de către Preasfințitul Vasile Hossu – episcopul greco-catolic al Oradei), până la consacrare. Sfințirea acesteia s-a săvârșit în duminica din 4 iulie 2004, de către Episcopul Virgil Bercea, împreună cu: Nunțiul Apostolic la București, Excelența Sa Jean Claude Perisset, Înaltpreasfințitul George Guțiu – Arhiepiscop de Cluj-Gherla, Preasfințitul Ioan Șișteanul – Episcop de Maramureș, Preasfințitul Alexandru Mesian de la Lugoj și un sobor de aproape 65 de preoți, în prezența celor peste 4.000 de credincioși!! Gheorghe Țurcaș evidențiază faptul că, în paralel cu lucrările de construire a bisericii, a predat și religia greco-catolică, la opțiunea celor 120 de elevi din Școlile Gimnaziale „Silvania” și „Horea”, precum și la cei 30 de elevi din Colegiul Național „Simion Bărnuțiu”. Apoi, semnatarul acestui volum redă, destul de aprofundat și în mod cucernic, acțiunile pe care le-a desfășurat pentru reactivarea fostelor parohii greco-catolice din Vicariatul Șimleu : Șumal, Valcău de Sus, Drighiu, Plopiș, Sâg, Fizeș, Sici, Bădăcin (acolo a slujit nouă ani, având titlul de „Cetățean de Onoare”), Porț, Marin, Câmpia, Sălăjeni, Bocșa, Hereclean, Gârcei, Bapța, Racova, Meseșenii de Sus și Ip.

În patru pagini ale cărții, se regăsesc cuvintele de mulțumire și recunoștință ale preotului Gheorghe Țurcaș , adresate celor care l-au ajutat în viață, i-au dat curaj și imbold în toate activitățile sale, fără a-și uita marea și frumoasa familie, precum și pe Bunul Dumnezeu, cel care i-a dat sănătate și înțelepciune, călăuzindu-i pașii în minunata viață pământeană!

Partea a doua a cărții (158 de pagini) cuprinde anexele. Sunt etalate fotografii și documente inedite care privesc toate capitolele evidențiate anterior. Adresele, referatele, tabelele nominale, procesele-verbale, articolele din ziare și reviste, chitanțele, tablourile, pozele, diplomele, scrisorile de mulțumire și felicitare, cuvântările și dosarul de urmărire informativă de la securitate (planuri de măsuri, rapoarte, note informative etc) captivează atenția cititorului, făcându-l să înțeleagă „de ce și cum” s-au petrecut faptele istorisite de autor, cu atâta detașare, fără ranchiună, la frumoasa-i vârstă de 78 de primăveri!

Drept argument pentru această prezentare, redau o parte din concludentul „CUVÂNT ÎNAINTE” al lui Virgil Bercea, care spune : „Părintele Gheorghe Țurcaș și-a așternut pe hârtie memoriile, a mărturisit despre aspecte trăite și percepute de Sfinția Sa, expune frânturi din istoria unui timp, a unui neam, a unei Biserici. Rămâne în sarcina fiecărui cititor în parte să descopere aspectele spirituale din spatele evenimentelor, luminile și umbrele, voința lui Dumnezeu și încercările lumii potrivnice acesteia de a zădărnici planul divin”.

Așadar, cartea „ISTORIE TRĂITĂ” este binevenită și merită citită, acum, când suntem în Anul Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Preotul Gheorghe ȚURCAȘ – vicar foraneu al Silvaniei face, deopotrivă, „radiografia” vieții sale și a Bisericii Greco-Catolice, întrucât, ca ctitor și slujitor de seamă al acesteia, a avut și are o contribuție importantă în păstrarea și menținerea identității naționale și spirituale a poporului român.

Cartea poate fi cumpărată (15 lei) de la Biserica Greco-Catolică „Sfânta Treime” Șimleu Silvaniei.

Prof. Marin ȘTEFAN,

Publicist, Șimleu Silvaniei

Cel mai așteptat film al anului – Moromeții 2 -, va avea o proiecție specială la Şimleu Silvaniei, în 27 noiembrie, ora 20:00. Biletele pot fi achziţionate de la casieria Casei de Cultură, la preţul de 15 lei.

Pelicula Moromeții 2 a ajuns pe marile ecrane din România din 16 noiembrie, însă echipa filmului a pornit într-o caravană prin țară încă de la finalul lunii octombrie. Turneul de promovare organizat de distribuitorul Transilvania Film își propune să ajungă în peste 50 de orașe, în special în cele unde există multiplex sau altă sală de cinema, astfel încât mult-așteptatul film să poată fi văzut de cât mai mulți spectatori.

Pelicula readuce pe marile ecrane, după mai bine de 30 de ani, iubitele personaje ale lui Marin Preda, sub regia aceluiași Stere Gulea. Imaginea filmului este alb-negru și este semnată de Vivi Drăgan Vasile, unul dintre cei mai apreciați directori de imagine din România.

Moromeții 2 continuă povestea familiei lui Ilie Moromete, din satul din Câmpia Dunării, și-l are în prim-plan pe mezinul Niculae. Anii 1945-1946 îl găsesc pe Ilie Moromete îmbătrânit, dar încă în putere. Între el și cea de-a doua soție, Catrina, tensiunile continuă, în timp ce Niculae este pus la încercare depromisiunile lumii noi, în care totul e posibil dacă te înregimentezi.

„E un film care se petrece într-o perioadă mai dură, mai agitată, se instaurează un nou sistem politic, e multă îngrijorare și teamă. Iar lumea aceea pe care o știam dispare, de fapt. Asta m-a și atras la ideea unei continuări, am vrut să duc până la capăt epopeea acestor personaje care au supraviețuit până în anii ‘50 colectivizării. E un omagiu adus acestei lumi”,

declară regizorul Stere Gulea.
Distribuția este una de excepție și reunește câțiva dintre cei mai apreciați și iubiți actori români. În rolurile principale îi vom vedea pe Horațiu Mălăele (Ilie Moromete), Dana Dogaru (Catrina Moromete) șiIosif Paștina (Niculae Moromete), aflat la debutul într-un rol principal în cinema. Alături de ei aparRăzvan Vasilescu(Cocoșilă), Gheorghe Visu (Matei Dimir),Oana Pellea(Fica), Andi Vasluianu(Vasile al Moașei), Florin Zamfirescu(Țugurlan), George Mihăiță (Aristide), Ioana Bugarin (Ileana),Paul Ipate(Paraschiv),Vlad Logigan (Notarul Oprescu),Cuzin Toma(Oauăbei),Marian Râlea (Cârcâdat),Dorina Chiriac(Mărioara Bâzdoveică), Liviu Pintileasa (Zdroncan), cu participarea extraordinară a lui Ion Caramitru(Directorul școlii).

Filmările pentru Moromeții 2 au început anul trecut, în septembrie, majoritatea secvențelor fiind turnate în aceeași casă, din același sat (Talpa, județul Teleorman) în care a fost realizat și primul film în 1985. Pre-producția părții a doua a durat mai bine de un an – casa Moromeților a fost refăcută de scenograful Cristian Niculescu după schițele și imaginile celei vechi, iar centrul satului a fost recreat de la zero.Dana Păpăruz, premiată cu trofeul Gopo pentru Aferim!, este creatoarea costumelor. Montajul filmului a fost realizat de Dana Bunescu și Alexandra Gulea, muzica este semnată de Vasile Șirli, iar coloana sonoră este gândită de aceeași Dana Bunescu, câștigătoare a 6 premii Gopo până în prezent, pentru montaj și sunet. Machiajul și coafura sunt semnate de Dana Roșeanu, Iulia Roșeanu și Domnica Bodogan. Producătorii filmului sunt Oana Giurgiu și Tudor Giurgiu. Fotograful afișului oficial este Alex Gâlmeanu.

Moromeții 2 este o producție Libra Film, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și Studioului de Creație al Ministerului Culturii, în colaborare cu TVR și HBO România.

Cu sprijinul: Cinema City, Banca Transilvania, Timișoreana, Aqua Carpatica, Auchan Retail România.

Susținut de: Casa Municipală de Cultură Zalău.

Sursa :  www.salajulpursisimplu.ro

Un concert caritabil, organizat de Protopopiatul Bisericii greco-catolice Șimleu, cu Paula Seling invitat special, va avea loc luni, 26 noiembrie 2018, la biserica Greco-Catolică din Șimleu Silvaniei. Pe scenă vor mai urca Ovidiu Lazăr, Daniela Bazac și Andreea Sava, dar și artiști locali: Andreea Rus, Maria Bobotan, Bogdan Hurban, Grupul vocal al parohiei Plopiș.

Intrarea este gratuită. Cine dorește va putea face o ofertă liberă la ieșirea din biserică, fondurile strânse urmând a fi folosite pentru activitățile organizate cu și pentru tineri, de biserica Greco-Catolică.

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

O nouă ediţie a Memorialului Viorel Burde la Box va avea loc joi, 23 noiembrie, de la ora 16:00, în Sala de Sport Măgura Şimleu Silvaniei, în organizarea Primăriei Şimleu Silvaniei, Federaţiei Română de Box, Direcţiei Judeţeană pentru Sport şi Tineret şi Primăriei Zalău.
La această ediţie vor participa sportivi din cadrul cluburilor: CSS Hunedoara, Dacia Orăştie, CSM Crişul Oradea, SCM Cluj Napoca, AS Speranţa Jucu, CS Ring Box Târgu Mureş, CSM Târgu Mureş, CSM 2 Baia Mare, CSM Sighetul Marmaţiei şi Box Club MLG Zalău – CSM Zalău.
Intrarea este liberă.

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

În cele patru orașe ale județului Sălaj, de Ziua Națională a României vor fi organizate parade militare, ceremoniale militare și religioase, spectacole etc., după următorul program:

ZALĂU – 1 Decembrie
Ora 11.00 – Vernisaj expoziţie de pictură „Poem românesc” – Amalia Crişan (Centrul de Cultură și Artă Sălaj)
Ora 12.00 – Depunere de jerbe la bustul lui Iuliu Maniu
Ora 12.30 – Paradă militară (bulevardul Mihai Viteazul, zona magazinul Universal-Perla)
– Ceremonial militar şi religios
– Discursurile oficialităţilor
– Defilare plutoane şi tehnică militară (Armată, Jandamerie, Pompieri, Poliție, SRI, Ambulanță, Crucea Roșie, rezerviști)
Ora 15.00 – Activităţi dedicate Zilei Naţionale (platoul din faţa Instituţiei Prefectului)
– Ateliere de creaţie pentru copii
– Târg de produse tradiţionale
– Spectacol aniversar
De asemenea, Autobuzul Centenar va fi prezent sâmbătă, 1 decembrie, în zona centrală a Zalăului.

În celelalte trei orașe ale județului vor fi organizate parade militare ce includ ceremonialul militar şi religios, discursurile oficialităţilor și defilare plutoane şi tehnică militară:
JIBOU – 30 Noiembrie, ora 12.00
CEHU SILVANIEI – 30 Noiembrie, ora 15.30
ȘIMLEU SILVANIE – 1 Decembrie, ora 09.00

Parteneri: Consiliul Județean Sălaj, Primăria Municipiului Zalău, Primăria Șimleu Silvaniei, Primăria Jibou, Primăria Cehu Silvaniei, Centrul de Cultură și Artă Sălaj, Biblioteca Județeană Sălaj, Asociația Sălaj Plus și structurile Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Afacerilor Interne.

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

Titlul proiectului: Creșterea eficienței energetice a clădirii colegiului a clădirii nr. 2 a Colegiului Național Simion Barnuțiu, Șimleu Silvaniei

Denumirea beneficiarului și a partenerilor: Orașul Șimleu Silvaniei, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (în calitate de Autoritate de Management) prin Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, în calitate de Organism Intermediar.

Scopul proiectului: scăderea cantității de gaze cu efect de seră (CO2) emise anual de clădirea vizată, reducerea consumului anual de energie primară al clădirii, precum și cresterea ponderii energiei produse din resurse regenerabile în totalul energiei utilizate de cladirea nr. 2 a Colegiului Național Simion Bărnuțiu.

Obiectivul general al proiectului îl reprezintă creșterea eficienței energetice a clădirii nr. 2 a Colegiului Național Simon Bărnutiu din Șimleu Silvaniei.

Data de începere: 16 octombrie 2018.

Perioada de implementare: 16 octombrie 2018 – 31 ianuarie 2020.

Valoarea totală a proiectului este de 2.592.276,60 lei, din care asistența financiară nerambursabilă reprezintă 2.301.355,62 lei (1.956.152,27 lei provenind din FEDR și 299.176,26 lei din bugetul național).

Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro, Programul Operaţional Regional 2014-2020 și facebook.com/inforegio.ro.

Detalii privind elementele obligatorii de identitate vizuală se regăsesc în Manualul de Identitate Vizuală a Regio 2014-2020, în vigoare.

Un proiect dedicat Centenarului, inițiat de Biblioteca Județeană Sălaj, Caravana Unirii a a poposit, luni, 12 noiembrie 2018, în locurile unde s-a născut și a trăit Iuliu Maniu, respectiv Șimleu Silvaniei și Bădăcin.

Primul popas al Caravanei a fost la Casa natală Iuliu Maniu, după care participanții s-au îndreptat înspre Memorialul Iuliu Maniu din centrul orașului, care are în prim-plan statuia marelui om politic, amplasată în mijlocul unei hărţi a României Mari. La evenimentul menit a marca 100 de ani de la Marea Unire, alături de organizatori, oficialități locale, reprezentanți ai cultelor religioase, au participat și sute de levi de la instituțiile de învățământ din localitate. Au luat cuvântul Florica Pop – managerul Bibliotecii Județene Sălaj, istoricul sălăjean dr. Marin Pop – cercetător științific al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, Dalia Mintaș, Radul Lazăr – viceprimaul orașului Șimleu Silvaniei.

După programul artistic susținut de Grupul Vocal „Buburuzele vesele” – coordonatoare înv. Angela Șumălan – Școala „Silvania”; clasa a II-a C a Școlii Gimnaziale „Silvania” – coordonator înv. Cristina Teieru și corul Școlii Gimnaziale Horea – coordonator prof. Traian Albu, evenimentul s-a încheiat cu Hora Unirii, caravana îndreptându-se, apoi, spre Bădăcin, pentru cel de-al doilea popas, la Casa Memorială Iuliu Maniu.

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro

Nu-i o stâncă, nu-i un bolovan ca oricare altul, și pare că-i un cuirasat transformat în piatră, mă rog, în gresii, de către niște extratereștri, care, ca să fie siguri că o să-l mai găsească atunci când va fi să se întoarcă, l-au așezat aici, la vedere, dar, totuși, nu prea, pe Măgura Șimleului. Un monument natural deosebit, o sculptură a naturii în fața căreia chiar și cei mai mari sculptori și-ar scoate pălăria, în semn de respect.

Oamenii locului zic că de aici, din zona asta, se scotea piatră care se folosea la construcția caselor din satele din jur, și așa a apărut pietrocul ăsta uriaș. Însă cum de a rămas aici și nu a fost sfărâmat și folosit la construcția caselor, la fel ca toată piatra scoasă din zona asta? De dragul poveștii, vă zic eu: pentru că nu-i o stâncă obișnuită, e un cuirasat camuflat în piatră. Atâta tot că, după cum se văd urmele timpului pe el, se pare că s-a transformat de-a binelea în piatră. Iar Măgura Șimleului îl păstrează la loc de cinste, ca pe o podoabă de preț. Cum, nu credeți? Doar natura, doar peisajul deosebit al Măgurii te poate convinge, așa că, pentru a-l vedea așa cum e – un cuirasat transformat în piatră, trebuie să mergi să-l vedeți.

De la coadă la cap

Cum să faci ca să ajungi de la punctul ”A” la punctul ”B”? Deși poate părea simplu, adică să pornești din punctul ”A” către punctul ”B”, atunci când vine vorba să traversezi Măgura, din Șimleu Silvaniei către Giurtelecu Șimleului, nu mai e chiar atât de simplu. Nu de alta, dar la câte cărări traversează muntele ăsta mic de lângă Șimleu, și, mai ales, la câte cărări care sigur duc acolo unde vrei să aduci vezi pe tot locul, probabilitatea să o iei pe drumul cel bun e destul de mică. Acuma, sigur, Ovidiu, acum un an și ceva, atunci când a spus că ne duce pe noi, ceilalți, la Giurtelecu Șimleului, chiar credea asta, iar noi ne-am luat după el. Că am ajuns la Cehei, adică în cu totul alt loc, asta e altă treabă (și, la câte cărări am bătut peste Măgură, chiar părea că toate duc la Cehei).

Acuma, chiar mă bucur că n-am ajuns unde voiam acum un an și ceva, nu de alta, dar a lăsat loc pentru încă o excursie, încă o aventură peste Măgura Șimleului, un loc superb, unul dintre cele mai frumoase locuri din Sălaj, ba chiar din țară. Și chiar dacă o excursie peste munte nu poate fi decât frumoasă, totuși, pentru că am vrut neapărat să vedem pietrocul cel mare despre care ne tot spunea Ovidiu, ne-am hotărât să o luăm, de data asta, invers, la coadă la cap – de la Giurtelecu Șimleului, la Șimleu. Ca să fim siguri că o să vedem pietrocul cel mare. Adică un fel de să fie bine, să nu fie rău.

Bercu‘ Giurtelecului

Am lăsat mașina la marginea drumului pietruit care duce la Bercu’ Giurtelecului, un cătun aflat lângă Giurtelecu Șimleului. De unde denumirea de Berc? Se prea poate să fie de la nemțescul ”berg”, care înseamnă munte. Și cum Măgura care străjuiește cătunul ăsta e munte… ce să zic, poate fi și asta o explicație. Dacă îi întrebi pe acei puțini oameni care locuiesc acolo (și i-am întrebat), ei o să-ți spună simplu, așa cum ne-a spus prima femeie pe care am întâlnit-o în cale: ”Ce spui? Așe să spune cătă aista. Tăt așe s-o zâs. C-aici o fost căși muuulte, da’ s-o mutat pântu ce n-o fost băgată curentu”. Oricum, până să-i întrebăm pe oameni ce și cum, prima oară ne-au luat în primire câinii, lătrând din toate părțile. Însă ce știu ei? I-am lăsat să latre și ne-am văzut de drumul nostru, vorbind când cu unul, când cu altul dintre cei pe care îi întâlneam. Asta până la ultima casă din cătun, acolo unde Ovidiu era, deja, de-al casei. Adică mai fusese de câteva ori acolo, de-a lungul timpului.

Știi ce e fain la țară, mai ales într-un loc din ăsta în care rar vine careva care nu-i de-al locului? Căldura cu care te primesc oamenii. Iar dacă te mai și știu de undeva, e ca și cum tot locul ăla și-ar deschide brațele. Și tu, cel care ai ajuns acolo, nu ai cum să nu zâmbești larg, de dragul oamenilor ăstora, care nu mai știu ce să facă, ce să-ți dea ca să te facă să te simți bine-primit.

Am tot spus-o, dar o spun de fiecare dată când am ocazia: oamenii ăștia frumoși pe care-i întâlnesc în ”expedițiile” mele pe coclauri sînt adevăratele comori ale lumii. Niște oameni atât de frumoși în simplitatea lor sinceră, că n-ai cum să nu-i îndrăgești, pe loc și fără rezerve.

Către crucea veche de pe deal

Revenind la oamenii de la ultima casă din cătun, când am plecat de acolo, după câteva minute de stat la povești, n-am plecat singuri, ci cu nea’ Ugorcsag. Nu de alta, dar văzându-ne că ne tot uităm în direcția în care arăta el cu degetul că ar trebui să o luăm, dar se vedea clar că ne vine să ne scărpinăm în cap a nedumerire, chiar dacă ziceam toți trei că am înțeles, a zis că mai bine vine cu noi, să nu ne rătăcim, că dacă data trecută ne-am rătăcit, să nu mai pățim și acum la fel.

”Api, io mă duc cu oamenii iștia până la cruce, pă deal. Ș-api mă-ntorc, că n-oi sta mult. Numa’ să văd că merg pă unde trebe, că cine știe ce-or face”,

i-a spus bărbatul nevestei, apoi a venit cu noi. E drept, ne ziceam unul altuia că de aici ne descurcăm, că am înțeles pe unde trebuie să mergem. Ne-am dat seama că nu-i așa la prima intersecție de cărări, acolo unde noi am fi luat-o, fără să stăm pe gânduri, la dreapta, că pe acolo părea că urcă către culme. Evident, drumul cel bun era la stânga, și se numește, ori așa îi zic localnicii, drumul crucii. Pentru că, logic, duce către o cruce care, zice omul, a fost ridicată în 1800 și ceva. De către cine nu știa, dar Ovidiu a aflat ulterior cum că acea cruce a fost pusă de părintele Taloș, persoana influentă și participant la Marea Unire. Oricum, de îngrijit o îngrijește nea’ Ugorcsag, cel care ne însoțea pe cărare în sus, și care a așezat acolo o masă și o bancă pentru oricine o să ajungă acolo, pe Dealul Crucii.

Poate ne-am fi așezat pe bancă, la o poveste, dar pe cărarea ce ducea în dreapta crucii se vedea un peisaj deosebit. Și am luat-o într-acolo, nu de alta, dar întotdeauna când ieși de pe ”drumul principal”, în cazul ăsta o cărare ceva mai largă, întodeauna găsești ceva deosebit, un fel de ”comoară” pe care natura o ascunde vederii celui care doar trece pe acolo, un fel de ”dedicație specială” pentru cei care vor mai mult.

Dealu‘ lui Dămnian

Superb! O frumusețe calmă, așezată, tipic transilvăneană, cu satele la poalele dealului părând niște picturi, mai ales cu toamna asta caldă colorând totul în jur. Cât despre iarba galbenă, înaltă, de pe culmea dealului, un deal care părea o spinare de ceva animal uriaș ce s-a oprit să se odihnească în locurile ăstea, era ca o mare cu valuri, niște valuri care se mișcă încet, încet…

Acuma, nea’ Ugorcsag zice că ăsta e dealu’ lui Dămnian, iar de pe dealul ăsta se căra pe vremuri piatră pentru construcția caselor din satele din jur. Și că acele cratere ciudate care împânzesc dealul ăsta sînt ca urmare a exploatării pietrei. Acuma, sigur că omul știe ce vorbește, dar, totuși, de câteva ori, de dragul poveștii, mi s-a părut că animalul uriaș care s-a oprit acolo să se odihnească puțin și-a scuturat blana. Adică iarba galbenă înaltă. Un fel de: ”Bine, bine, Dămnian ca Dămnian, dar io ce am? Pe mine nu mă vede nimeni?”

Cocoțat pe o movilă uriașă, privind în jur, l-am ascultat pe Ugorcsag povestindu-ne, într-un limbaj neaoș, ardelenesc autentic, despre povestea dealului ăstuia:

”Păi vinea câte 30 de care o dată, că 30 de care trebuia la o casă. Uită acolo nii ia, unde să vede biserica aceie, acolo-i Ilișua. Până acolo să ducea cu carele cu boi. Păi vinea a cui era casa, cu carele. În primu… ăsta nii, era hurdău’ cu pălincă, în cel’lalt din spate, hurdău’ cu vin. Le dădea păntru piatră. Da cum…”

E o plăcere să-i asculți pe oamenii ăștia simpli, de la țară, povestind. O fac atât de sincer și fără a încerca să cosmetizeze cuvintele, încât poveștile lor, însoțite de o mimică a feței și de gesturi ale trupului pe măsură, punctând cuvintele, aproape că prind viață. Și când mai ești și într-un loc din ăsta, atât de frumos înțelegi cum au apărut pe lume poveștile care au colorat (și care, din păcate nu mai există în zilele moderne) copilăria multora dintre cei care au numărat ceva ani.

Cuirasatul de piatră din regatul sălbatic al Măgurii Șimleului

Pentru unii, care nu au fost pe Măgură, ori poate au fost, dar nu au văzut-o, să spui despre muntele ăsta mic că e un regat sălbatic poate părea ușor deplasat. Însă oricare dintre cei care cunosc, cât de cât, Măgura îți poate spune asta: e un loc sălbatic. Iar cărările care străbat locul ăsta sălbatic ascund multe frumuseți, multe povești și multe vestigii istorice (arheologii știu de ce).

Pietrocul de la Bercu’ Giurtelecului pare nelalocul lui acolo. De ce? Pentru că în toată zona aceea, în afară de un bolovan asemănător cu Pietrocul, dar mult mai mic, de pe Dealul lui Dămnian, nu este nici urmă de bolovani ori stânci, oricât de mici. De asta, atunci când privirea îți cade pe pietrocul ăsta uriaș, te oprești și caști ochii a uimire: ”ăsta cum a ajuns aici?”. Da, așa cum v-am spus, de aici se căra piatră, sute, mii de care, pentru construcția caselor. Dar, totuși, cum de a rămas aici doar pietrocul ăsta? Și de ce are forma asta, de zici că-i un cuirasat care s-a transformat, în timp, în piatră? Plus că straturile de gresii, multe, așezate unele peste altele, hașurând marginile pietrocului, îi dau un aer și  mai misterios, de poveste.

Aici, pe vremea liceului, venea și Ovidiu, ”peste deal”, cum zice el, iar cel de atunci și cel de acum s-au întâlnit într-o buclă temporală, așa că, vorba cântecului ăla de acum mulți ani, ”amintirile mă chinuiesc”.

Acum, cocoțați pe cuirasat, pietrocul părea mai mult un loc de meditație, așa că am rămas o vreme acolo. Noi, băieții. Gina își făcea treabă pe lângă o vizuină de vulpe pe care a găsit-o acolo, lângă cuirasat, așteptând să apară vulpea. Normal, vulpea n-a apărut, așa că am coborât de pe cuirasat și am plecat în drumul nostru. Un drum care să ne ducă peste Măgură, la Șimleu. Ori la Cehei. Că, după prima tentativă de a ajunge la Giurtelec, dar am ajuns la Cehei, toate cărările de pe Măgură par să ducă acolo, la Cehei. Oricum, pentru că așa ne-am pus în plan, am luat-o pe cărare în sus, prin iarba galbenă înaltă, către pădure. Unde o să ajungem? Vorba lui Ovidiu (și care a rămas ca un fel de laitmotiv tot drumul): videa-om noi.

Artă în pădure. Din nou, cu mașina către Giurtelec

Drumul prin pădure putea fi ca oricare alt drum prin pădure, chiar dacă toamna e un pictor desăvârșit. Dar știi ce face ca o drumeție să fie și mai frumoasă? Poveștile și oamenii faini de lângă tine. Compania unor oameni faini e, întotdeauna, acel ceva care fac ca totul să fie… oare ce cuvânt să folosesc?… mai luminos (n-am găsit alt cuvânt care să exprime ceea ce vreau să spun, sper că înțelegeți ce vreau să zic).

Am urmat cărările la nimereală, chiar nu aveam habar dacă o să ne ducă către Șimleu, acolo unde voiam să ajungem. Bine, toate cărările de pe Măgură, așa cum v-am spus, par că duc la Cehei, dar cui să-i mai pese de unde o să ajungem? Noi eram ocupați cu arta din pădure (așa am numit-o), o artă care consta din te miri ce: niște flacoane de plastic așezate de cineva pe niște sârme întinse între copaci, pe post de gard, desenele create de frunze, cioturi de copaci care, cel puțin după imaginația noastră, păreau niște sculpturi neconvenționale… Din ăstea, apărute din niște ”sclipiri” ale minții datorate frumuseții pădurii, poveștilor aiurite care ne însoțeau pașii ori râsetelor cu ecou.

”Bă, acuma pe unde o luăm, la stânga sau la dreapta?”, ne mai întrebam unul pe altul, când se intersectau cărările. Răspnsurile erau variate, dar întotdeauna la fel de edificatoare. De genul ”cum pe unde o luăm? Scuipăm în palmă, apoi, cu cealaltă mână îi tragem una la scuipat cu muchia palmei, și în ce direcție sare scuipatul, pe acolo o luăm”. V-am zis, ”sclipiri” ale minții.

Norocul nostru a fost că, într-un final, am ajuns în singurul loc care ne era familiar – la Copacii legii. Așa se numesc niște copaci mari de tot, îngrădiți, despre care se spune că au vreo 500 de ani. De ce copacii legii? Pentru că acolo erau spânzurați oamenii, după ce erau judecați. Ceva de genul ăsta. Oricum, nu asta e important, ci faptul că, pentru prima oară după atâta rătăcit peste Măgură, în căutarea Pietrocului de la Giurtelec, știam unde eram. Adică, mai pe șleau, de data asta nu ne-am mai rătăcit.

La Șimleu am ajuns pe înserate. Am luat mașina lui Ovidiu și, pentru a doua oară pe ziua respectivă, ne-am dus către Giurtelec. Nu de alta, dar, dacă ați uitat, cumva (eu am uitat, spre amuzamentul Ginei și al lui Ovidiu, care se distrau de nelămurirea mea: adică de ce să mai mergem încă o dată la Giurtelec?), am lăsat mașina la Bercu’ Giurtelecului. Și, normal, trebuia să mergem să o recuperăm. Nu de alta, dar aveam nevoie de ea ca să ne întoarcem acasă, la Zalău.

Am găsit redacția mobilă, adică mașina, acolo unde am lăsat-o, înainte cu vreo 7, 8 ore. La Bercu’ Giurtelecului, acolo de unde a început toată povestea asta. O poveste cu un deal a lui Dămnian, o cruce veche din 1800 și ceva, niște peisaje deosebite și un pietroc uriaș (deși eu continui să cred că e un  cuirasat de piatră, pus la păstrare acolo de niște ființe venite dintr-o altă lume, dar care au uitat de el) care sînt, deja, parte din aventurile noastre. O filă de poveste. Și, până la urmă, asta contează. Povestea.

Sursa : www.salajulpursisimplu.ro