Sămbătă, 23.03.2024, Sala de Sport a Școlii Ginaziale *Corneliu Coposu* din Zalău, a fost gazda celei de-a V-a ediție a turneului Cupa *Dani San*, la Karate W.S.F.

Clubul organizator a fost C.S. Dani San din Zalău, care a oferit medalii, diplome și trofee celor mai harnici karateka, iar conducătorilor de cluburi le-au fost oferite plachete tematice .

Aproape 150 de sportivi din județele Sălaj, Maramureș, Bihor și Hunedoara s-au întrecut în probe de kata individual și kumite individual ( W.S.F. sportiv și Sanbon Shobu).

A fost o atmosferă destinsă, cu meciuri frumoase, copii bine pregătiți, familia A.N.A.K.(ASOCIAȚIA NORD AMICAL KARATE) s-a reunit din nou cu un număr mare de participanți. Număr mare, dar și în continuă creștere, o atmosferă demnă de un Campionat Național.

O brigadă de arbitri competenți, formați în seminariile A.N.A.K. , arbitri care în mare parte au oficiat intreceri naționale și internaționale.

Lotul șimleuan, lot comun C.S. Omega și Clubul Copiior, a fost alcătuit din 17 sportivi și 3 arbitri, care, cu toții s-au comportat exemplar, inclusiv cei de secțiunea speranțe.  Ne-am întors cu medalii multe, astfel:

*Locuri I și medalii de aur au primit: Gui Iulia, Filip Amira, Olteanu Marina(2), Pop Maia (2), Osz Norbert, Zmole Victor, Silaghi Tudor și Torje Matei(2).

*Locuri II și medalii de argint au primit: Mudure Eduard, Szatmari Raul, Cherecheș Ștefan, Tălpălaru Darius și Bakai Patrik.

*Locuri III și medalii de bronz : Sabo Alexia(2), Filip Amira, Lupou David, Bede Alexander, Roșan Casian și Bakai Patrik.

Arbitri noștrii: Pop Maia, Pop Tania și Gal Nicolae au avut o prestație fără reproș la toate secțiunile de concurs.

Felicit sincer întregul lot șimleuan, mulțumim gazdelor pentru felul în care ne-au primit și urăm mult succes Lotului Național al României, care în perioada 11-14 aprilie participă la Campionatul Mondial de la Albena, din Bulgaria.

Prof. Pop Gheorghe

Joi, 21 martie 2024, ne-a părăsit profesorul șimleuan Traian ALBU, după o suferință galopantă și grea! După mai multe internări la spitale din Cluj-Napoca și Satu Mare, el a fost dus de soție și copii la Spitalul Universitar de Urgență din București. Acolo, în ultimele zile, starea de sănătate i s-a agravat rău de tot, plecând în lumea celor veșnice!

Traian Albu s-a născut la 17 iunie 1937, în comuna Pietrari, județul Vâlcea (lângă Govora). A absolvit cursurile Școlii Primare și pe cele Elementare în localitatea natală. Apoi, în perioada 1951-1955, a urmat cursurile Școlii Pedagogice de Băieți din Râmnicu Vâlcea, devenind învățător. Ca învățător, a lucrat un an și trei luni în satul Recea Mică, din comuna Vârșolț (Sălaj), după care a fost încorporat în armată. După armată, în anul 1958, a fost numit îndrumător cultural la Casa de Cultură din orașul Șimleu Silvaniei. Ulterior, a fost numit secretar al Comitetului de Cultură al Raionului Șimleu (regiunea Crișana). Apoi, a avut și funcția de director al Casei de Cultură Șimleu Silvaniei, precum și al Casei Pionierilor din Șimleu Silvaniei.

În anul 1964 a absolvit secția Pedagogică a Conservatorului de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, ajungând profesor de muzică la școlile șimleuane. A obținut toate gradele didactice, printre care și gradul I, în anul 1983.

De-a lungul carierei profesionale a avut preocupări diverse în muzică populară, brigăzi artistice, formații de teatru, dirijor de cor. Rezultatele obținute în evoluția pe scenă a acestor formații au fost apreciate de cei în drept și de presa, radioul și televiziunea din acele vremuri, primid numeroase premii, diplome și medalii la festivalurile și concursurile la care a participat. Ca profesor, a instruit cu succes soliști de muzică populară și muzică ușoară, grupuri vocale și, mai ales, coruri de elevi, la Școala Gimnazială „Silvania” și Școala Gimnazială „Horea”, ambele din Șimleu Silvaniei. În anul 1971 a înființat un ansamblu folcloric cu care a participat  la festivaluri folclorice de pe litoralul românesc, Festivalul de Folclor de la Ohrid (Iugoslavia) și la multe emisiuni TV.

După anul 1989, activitatea sa, mai ales în domeniul cultural-artistic, a continuat și mai intens, prezentând momente artistice la aproape toate evenimentele istorice sau de altă natură, răspunzând prompt la toate solicitările Primăriei și Consiliului Local Șimleu Silvaniei. Cetățenii orașului de la poalele Măgurii silvane, cei prezenți la aceste evenimente, au apreciat repertoriul  bogat de cântece și versuri prezentate de-a lungul anilor de zeci și sute de elevi, pregătiți cu iscusință de către Traian Albu. Drept recunoștință, a primit din partea Primăriei, conducerii școlilor și Clubului Elevilor din Șimleu Silvaniei multe Diplome de Merit, Diplome de Excelență și Scrisori de mulțumire. O lungă perioadă de timp a pregătit și a condus corul Bisericii Ortodoxe nr. 2 din Șimleu Silvaniei, atât în cadrul slujbelor religioase, cât și al diferitelor evenimente sărbătorești, fiind prezent la toate concertele de colinde organizate la nivel de oraș.

Profesorul Traian Albu a fost distins cu: „Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a” (1968), „Diploma de Onoare” pentru merite deosebite în activitatea Casei Pionierilor (1975), Medalia „30 de ani de la eliberarea României de sub dominația fascistă” (1974), titlul de „Profesor Evidențiat” (1980) și titlul de „Cetățean de Onoare” al orașului Șimleu Silvaniei (2018). De asemenea, printre premiile sale se află: Diplome de Excelență (Primăria Șimleu Silvaniei, 2001; Biblioteca Orășenească Șimleu Silvaniei, 2001; Inspectoratul Școlar Județean Sălaj, 2004; Școala Gimnazială nr. 1 Șimleu Silvaniei, 2004; Centrul Cultural Șimleu Silvaniei, 2009; Școala Gimnazială „Horea”, 2011) și Diploma de Onoare „Oameni de Seamă ai Sălajului” (Biblioteca Județeană Sălaj, 2012). În plus, profesorul Traian Albu se află în Dicționarul biobibliografic „SĂLAJ – OAMENI și OPERE”, Zalău, 2017, paginile 17-18, al Bibliotecii Județene „Ioniță Scipione Bădescu” Sălaj.

De remarcat faptul că, profesorul Traian Albu a fost și un bun colaborator/corespondent al publicațiilor: Crișana, Năzuința și Graiul Sălajului. De asemenea, el are un „Disc de muzică populară” (București, Electrecord, 1971), un „CD” și o „Casetă de muzică” (2002), fiind coautor la publicația „Profesorul – protagonist al Reformei învățământului” (Șimleu Silvaniei, 1997).

Profesorul Traian Albu a fost și rămâne unul dintre cei mai buni prieteni ai mei! Am scris zeci de articole despre el și activitatea sa cultural-artistică și educativă în presa locală, județeană și națională. De asemenea, el se regăsește și în multe pagini (cu fotografii) ale cărților mele „Amintiri din Zodia Berbecului” (2021) și „Căutătorul de cuvinte. Și de imagini…” (2023).

De aceea, pot spune că profesorul Traian Albu a făcut „istorie” în muzica școlară șimleuană și nu numai! Mulțumindu-i pentru prietenie și pentru rezultatele de seamă ale activităților sale, îi doresc drum lin printre stele, acolo sus, în Cer! Sunt alături de familia sa îndurerată!

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Priveghiul va avea loc sâmbătă, 23 martie 2024, ora 18:00, la Biserica Ortodoxă nr. 2 (lângă Policlinică), iar slujba de înmormântare duminică, 24 martie 2024, ora 13:00, la Biserica Ortodoxă nr. 1 (lângă Parcul Central), ambele din orașul Șimleu Silvaniei.

                                                                                                           Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,

                                                                                                               Publicist, Șimleu Silvaniei

La sfârșitul lunii lui Gerar 2024, când domnul redactor Alexandru Benea mi-a trimis nr. 79-80/2023 al revistei „PRO MEMORIA 1940-1945”, am aflat cu tristețe de plecarea dintre noi a distinsului prof. univ. dr. ing. Barbu I. BĂLAN (1936-2023), după o grea suferință! Domnia sa a fost președinte executiv al Federației Naționale a Românilor Persecutați Etnic (FNRPE) „Pro Memoria 1940-1945”, inițiatorul redactării și tipăririi revistei amintite, precum și director onorific și redactor coordonator al acesteia, cu sediul în Cluj-Napoca. L-am cunoscut în urmă cu peste 15 ani, când mi-a publicat articolul „Amintiri triste și obsedante”, în nr. 4 (23), din decembrie 2009. Propunându-mă membru al Colectivului de redacție, am scris despre realizările și atributele FNRPE, articole comemorative și portrete-document cu mărturii despre cele întâmplate românilor persecutați și refugiați sau de altă natură, publicate în această prestigioasă revistă. Iar respectându-ne reciproc, am devenit prieteni!
În acest context, am fost invitat de către domnul Barbu I. Bălan la diferite activități ale federației, despre care am scris, am făcut fotografii și DVD-uri, printre care: Sesiunea științifică „Istoria și Sociologia Refugiului Românesc” (Complexul Muzeal „Andrei Bojor” al Refugiaților din Mureșenii de Câmpie, comuna Palatca, județul Cluj, 30 august 2014), când am prezentat lucrarea mea „Mircea Pîrvu – din refugiu în închisorile comuniste”; Comemorarea Martirilor (Treznea, 9 septembrie 2014 și Ip, 14 septembrie 2017); Ceremonia de pomenire și înmormântare a prof. univ. dr. Ioan Pușcaș – vicepreședinte al FRNPE (Treznea, 6 aprilie 2015); Conferința a II-a a FNRPE (Cluj-Napoca, 30 august 2016); Inaugurarea Monumentului „Iuliu Maniu – făuritor de țară” (Șimleu Silvaniei, 5 februarie 2017); Comemorarea dr. Ioan Pușcaș (Biserica Ortodoxă din Treznea și Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din Șimleu Silvaniei, 9 iulie 2017); Sesiunea științifică „Istoria și Sociologia Refugiului Românesc” (Muzeul Național al Refugiaților din Mureșenii de Câmpie, 31 august 2017). Menționez faptul că, Biroul Executiv al FNRPE, sub semnătura domnului președinte Barbu I. Bălan, a conferit fiecărui delegat și invitat la Conferința din 30 august 2016 o DIPLOMĂ ANIVERSARĂ „cu ocazia împlinirii a 10 ani de activitate (2006-2016) a FNRPE, mulțumindu-le pentru sprijinul acordat în această activitate”. Printre aceștia m-am aflat și eu… O parte din aceste activități și articolele scrise de către mine despre persoanele care au avut de suferit între anii 1940-1945 se vor găsi în cartea mea „Izgonirea”.
În toată această perioadă, am avut multe întâlniri și discuții la telefon cu domnul Barbu I. Bălan, iar acestea ne-au adâncit și întărit prietenia. Mai ales, după ce mi-a oferit cartea sa „RĂSFOIND PRINTRE AMINTIRI” (la 80 de ani). Așa am reușit să-l cunosc mai bine pe Maestru, un remarcabil profesor și iscusit fondator de federație și revistă, militând permanent pentru apărarea drepturilor și demnității persoanelor refugiate din Transilvania de Nord-Vest, cedată vremelnic Ungariei horthyste.
Îl voi păstra întodeauna în amintire pentru profesionalismul și consecvența de a rămâne fidel principiilor fundamentale ale umanității. A fost dascălul și omul care a știut să asculte, să dea un sfat bun și să-și privească semenii în mod egal. Iar prin faptele sale, a fost un mare patriot și un simbol al omeniei, transformându-și numele în renume… Ca atare, l-am apreciat mult, fiindu-i recunoscător că l-am cunoscut! Pentru publicarea articolelor mele și sprijinul ce mi l-a dat pentru popularizarea revistei „Pro Memoria 1940-1945”, cu tot respectul cuvenit, îi mulțumesc mult!
În plus, în memoria sa am compus acest rondel:

„Federația a fost a doua lui viață, / Ingineria fiind prima… / Și-a pus în facultate mintea și inima, / Fiind întotdeauna în față. // Prin funcțiile ce le-a avut / Și-a câștigat toată stima, / Având realizări de om priceput! / Ingineria a fost prima… // Revista-i o publicație măreață, / Arătând ale românilor îndurări. / De la persecutări și refugieri la expulzări, / Cărora cu greu le-au făcut față. / Federația a fost a doua lui viață!”.

Exprimându-mi regretul nemărginit pentru trecerea în neființă a domnului Barbu I. Bălan, transmit condoleanțe familiei îndurerate de această mare pierdere!

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,
Publicist, Șimleu Silvaniei

Motto: „Dumnezeu ne pune degetul pe frunte când reușim să intrăm perfect în pielea personajului”.

Radu BELIGAN (1918-2016), actor și regizor de teatru

Sâmbătă, 27 ianuarie 2024, Florin PIERSIC, cel mai iubit actor român de teatru și film, a împlinit 88 de ani! De când se știe, el iubește oamenii, iar aceștia, mai ales spectatorii și telespectatorii săi, n-au rămas datori, considerându-l un bun național. Mă număr printre aceștia… Despre el și cei 66 de ani de carieră teatrală și cinematografică s-a vorbit și s-a scris mult. Și se va mai vorbi și scrie. Chiar și eu am făcut-o, începând cu 28 septembrie 2003, în urma spectacolului său din cadrul activităților de sărbătorire a 752 de ani de atestare documentară a orașului Șimleu Silvaniei. Atunci am devenit prieteni, datorită și catrenului pe care i l-am compus la întâlnirea oficială de la Primărie: „E artsit între actori, / Cum e crinul între flori. / Însă, este cel mai șic / Fiindcă-i floare de… Piersic!”. Am scris despre domnia sa și în cărțile mele „Amintiri din zodia Berbecului” și „Căutătorul de cuvinte. Și de imagini…”, pe care i le-am oferit, împreună cu adecvatele autografe. Ultimul articol despre acest apreciat și îndrăgit actor („Cu Florin PIERSIC, la Zalău”) l-am scris după spectacolul său „Nu-ntreba câți ani am!”, de la Casa Municipală de Cultură Zalău, în 13 noiembrie 2023. A fost publicat în „Magazin Sălăjean”, cotidian de informație, opinie și publicitate – liderul presei sălăjene, în „făclia” – ziar independent de Cluj, precum și online: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Site-ul Primăriei Șimleu Silvaniei; ZTV.ro – Zalău TV; Facebook Marin Ștefan. În plus, am trimis unor rude și prieteni exemplare ale ziarelor „Magazin Sălăjean” și „făclia” sau copii ale paginii cu articolul respectiv! Chiar și lui Florin Piersic!…
Acum, la împlinirea vârstei de 88 de ani, scriu din nou despre Florin Piersic, sub impulsul citirii cărții sale „Viața este o poveste…” (și al autografului), și, mai cu seamă, al cuvintelor de pe fotografia sa, pe care mi-a trimis-o în 13 decembrie 2023, drept dovadă a primirii ultimei mele cărții: „Stimate Domnule Profesor, Cartea Domniei Voastre este excepțională! Despre cum scrieți de mine, ce să mai vorbim?! După cum vedeți în fotografie, vă aplaud!”. În acest context, și prin acest articol îmi arăt recunoașterea și prețuirea prietenului meu, marele actor Florin Piersic, pentru cariera sa de excepție în teatru și film. Mai ales la îndemnul lui către cititorii cărții: „Vă invit să mă cunoașteți mai bine, nu doar ca pe actorul pe care cât de cât îl știți, ci și ca pe omul care-și pune inima în palmă, dăruindu-v-o”.
Florin Piersic a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (1957), fiind repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. După doar o stagiune, a ajuns la București. A debutat în cinematografie în anul 1958 (Filmul „Ciulinii Bărăganului”, în rolul Tănase, țăran sărac), iar pe scena Teatrului Național din București, în anul 1959, cu rolul titular în „Discipolul diavolului” (Richard Dudgeon). În anii care au urmat, a avut zeci și zeci de roluri în piese de teatru și filme, printre care: Act venețian, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Gaițele, Logodnicele aterizează la Paris, Oameni și șoareci, Străini în noapte, Cartea lui Ioviță, Dulcea pasăre a tinereții, Heidelbergul de altădată, Visul unei nopți de iarnă, Ultima haltă în paradis, Jocul de-a vacanța, Fată fără zestre, În lacrimi de iubire, Flăcăul și focul, Aproape de soare, Celebrul 702, Neamul Șoimăreștilor, De-aș fi… Harap Alb, Răscoala, Tunelul, Șapte băieți și o ștrengăriță, Frumoasele vacanțe, Columna, Mihai Viteazul, Haiducii lui Șaptecai, Zestrea domniței Ralu, Fix Alert, Eminescu versus Eminem.
Florin Piersic și-a iubit foarte mult rolurile din piesele de teatru, ele fiind altele decât cele din filme. Cu toate acestea, el și-a creat personaje de referință și în filme (Mărgelatu, din cele șase serii: Drumul oaselor, Trandafirul galben, Misterele Bucureștilor, Masca de argint, Colierul de turcoaze și Totul se plătește; Harap Alb; haiducul Anghel Șaptecai etc.), care l-au făcut foarte popular. De altfel, dorința primordială a lui a fost să joace cât mai bine cu putință, să dea viață personajelor sale. Și a reușit! Are o memorie formidabilă, antrenată și consolidată chiar din anii de școală, la Liceul de Băieți nr. 3 din Cluj (acum Colegiul Național „Emil Racoviță”) și în studenție, când recita poezii. Iar piesele de teatru și filmele în care a jucat au scos în evidență inteligența, naturalețea și spiritul său creator, devenind un talentat și neîntrecut povestitor, chiar un mare orator!
Florin Piersic deține titlul de „Cetățean de Onoare” al orașelor: Bacău, Baia Mare, București, Caracal, Cluj-Napoca, Galați, Iași, Oradea, Sighetu Marmației și Suceava. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a V-a” (1967) și decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler” (30 mai 2002) „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care a dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”. De asemenea, a fost distins cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (27 ianuarie 2016). În plus, deține Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania și Medalia de Aur a Artelor Transilvane (amble în anul 2009), fiind și primul actor român care a primit o stea pe Aleea Celebrităților din București (31 ianuarie 2011). Iar din 26 ianuarie 2011, Cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca se numește Cinema Teatru „Florin Piersic”.
Așadar, Florin Piersic, actorul cu chip de Făt Frumos al teatrului și filmului românesc, OMUL cu un farmec special, elegant, dezinvolt și exuberant, ce întruchipează tinerețea veșnică, a ajuns la 88 de ani de viață! Frumoasă vârstă, un simbol al prieteniei și iubirii! Chiar și pentru mine, conform dedicației din cartea sa: „Iubitului meu Prieten Marin Ștefan, Cu speranța asigurantă că ne vom mai vedea. Vă felicit și vă îmbrățișez! Florin Piersic 2023”.
Mulțumindu-i mult și îmbrățișându-l prietenește, îi spun:
La mulți ani cu sănătate, Florin PIERSIC!

Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,
Publicist, Șimleu Silvaniei

Motto: „Prin creația sa, Mihai Eminescu rămâne într-adevăr cel mai mare poet al neamului pe care
l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
George CĂLINESCU (1899-1965), critic, istoric literar, poet și prozator

Luni, 15 ianuarie 2024, sărbătorim 174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – poetul tuturor românilor, precum și Ziua Culturii Naționale (Legea nr. 238/7 decembrie 2010). Despre aceste importante evenimente culturale am scris diferite articole publicate în presa sălăjeană și națională, regăsindu-se și în cărțile mele „Amintiri din zodia Berbecului” și „Căutătorul de cuvinte. Și de imagini…”.
Acum scriu despre Casa Memorială „Mihai Eminescu”, care se găsește în satul Ipotești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani. În urmă cu cinci ani, mi-am adus aminte despre Proiectul Educațional „Dor de Eminescu”, organizat de Școala Gimnazială „Silvania” din Șimleu Silvaniei. Am scris și un articol despre acesta, publicat în presa scrisă în a doua parte a lunii ianuarie 2010. Ca atare, în luna lui Cuptor 2019, cuprinzându-mă, din nou, dorul de Eminescu, am pornit cu profesoara Elena Ștefan, soția mea, într-o excursie, cu mașina noastră, până la Casa din Ipotești, locul copilăriei poetului fără pereche al românilor! Am ajuns acolo după un itinerar cu locuri „de poveste” și oameni din cale-afară de prietenoși. Unde-i satul Ipotești? „La un cias depărtare de târgul Botoșani, cam o bună fugă de cal după ce dincolo de Cătămărești, cârmind spre stânga, părăsești șoseaua lui Mihalache Sturza, ochiul călătorului dă de o vale retrasă și liniștită, departe de ochii lumei, încununată pe strâmtul ei orizont de dealuri păduroase”. Așa îi scria, în 20 aprilie 1909, Grigore Goilav (filozof, publicist și om politic, coleg de clasă cu Mihai Eminescu la Cernăuți) lui Corneliu Botez (magistrat la Galați, cel care a editat primul album eminescian „Omagiu lui Mihai Eminescu”, a organizat un festival cultural-artistic și a realizat o medalie comemorativă pentru strângerea de fonduri pentru statuia lui Mihai Eminescu, dezvelită în 16 octombrie 1911, la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck).
Acolo, la Ipotești, se află Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu, înființat în anul 1992. Până atunci, Ipoteștii dispuneau de trei obiective muzeale: Casa memorială a familiei Eminovici, Biserica de familie și Biserica nouă; Muzeul Mihai Eminescu, Biblioteca Națională de Poezie; Casa Papadopol – cu colecția etnografică a Memorialului Ipotești.
În incinta Memorialului, beneficiind de explicațiile unei doamne muzeograf, am vizitat: Bustul lui Mihai Eminescu (sculptor Gheorghe Anghel); Bisericuța familiei Eminovici și Biserica satului; mormintele membrilor familiei Eminovici (părinții, Raluca și Gheorghe, frații poetului, Iorgu și Nicolae); Brâul de plăci ceramice cu stemele Moldovei, Regatului și județului Botoșani; Casa Papadopol, care a aparținut ultimului proprietar, doctorul Papadopol, și în care funcționează Muzeul de Etnografie și Centrul Național de Studii de la Ipotești; spațiul cu scenă și tribună în aer liber pentru desfășurarea unor activități cultural-artistice; Casa Memorială.
Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, dar încă din primele luni ale vieții lui a fost adus aici, la Ipotești, unde a stat până la vârsta de nouă ani. Familia lui deținea acest loc din anul 1846, iar în anul 1850, căminarul Gheorghe Eminovici a ridicat o casă și acareturile necesare. După moartea acestuia, în anul 1884, casa a început să se degradeze. Fiind locuită doar sporadic, a ajuns într-o stare avansată de ruină. Demolarea acesteia, în anul 1924, a produs puternice mișcări studențești. Ca atare, proprietarii au donat autorităților locul respectiv. Astfel, în anul 1934, a fost ridicată o nouă casă, în care s-a inaugurat, în 1940, primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Întrucât casa reconstruită în 1934 nu a respectat structura originală, în anul 1979 a fost demolată și reconstruită conform unor vechi documente, dotată cu mobilier original din secolul al XIX-lea (în mare parte) și cu obiecte ale poetului și familiei sale. Casa are trei camere: salonul și două camere mai mici, iatacul surorilor poetului, Harieta și Aglaia, și camera părinților. La mijloc este un hol mare. În salon se află masa și cele șase scaune (cu piele de Cordoba) ale familiei Eminovici, șase lingurițe de argint și ceasul lui Gheorghe Eminovici. Pe hol se găsește lada de zestre a mamei poetului. În biroul lui Gheorghe Eminovici se găsesc: masa de lucru, lampa și cufărul în care își ținea actele. Pe masă se află manuscrise în fotocopie ale lui Mihai Eminescu și parafa de medic a lui Șerban, fratele poetului. Iar într-o vitrină se găsește medalia primită de poet în anul 1871, la sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna. În camera surorilor și a mamei lui Mihai se află un dulap din furnir de trandafir, scrinul moldovenesc cu oglindă și caseta pentru bijuterii ale mamei și două icoane îmbrăcate în argint. Pe pat se găsește o scoarță confecționată de două mătuși ale poetului, din partea mamei, când erau la Mănăstirea Agafton. Pe pereți sunt expuse fotografiile originale ale bunicilor lui Mihai, precum și copii ale pozelor cu membrii familiei Eminovici.
La aproximativ trei kilometri depărtare de Casa Memorială, în Pădurea Baisa, se găsește „Lacul cu nuferi” (Lacul Loești), locul de odihnă și meditație al lui Mihai Eminescu, cel care l-a inspirat în scrierea unor poezii, printre care se află „Lacul” (1 septembrie 1876).
Am plecat de la Ipotești cu bucuria întâlnirii imaginare cu marele poet Mihai Eminescu, salutându-l: Trăiască, Nația! Și, de-acolo, din Cer, parcă mi-a răspuns: Sus cu Dânsa!

Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,
Publicist, Șimleu Silvaniei

În  ziua de 7 ianuarie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Proroc Ioan, Înainte-mergător, vestitor și Botezător al Domnului nostru, Iisus Hristos. Această zi este numită „Soborul Sfântului Ioan”, dar sunt sărbătorite și: zămislirea (23 septembrie), nașterea (Sânzienele sau Drăgaica, 24 iunie) și tăierea capului sfântului (29 august).

Nașterea lui Ioan Botezătorul a fost o minune pentru părinții săi, Elisabeta (verișoara Maicii Domnului) și preotul Zaharia, întrucât nu fuseseră binecuvântați să aibă copii. Totuși, pentru acest fapt, ei se rugaseră Domnului, iar Arhanghelul Gavriil i s-a arătat lui Zaharia la templu, spunându-i că ruga sa a fost ascultată. Dar pentru că a fost neîncrezător, Zaharia a fost pedepsit, rămânând  mut. Totuși, vocea i-a revenit după nașterea pruncului, atunci când i-a rostit numele!

Sfântul Ioan a ales viața de pustnic chiar din copilărie. S-a retras în pustiu, în apropierea Râului Iordan, unde a dus o viață grea, îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, hrănindu-se cu lăcuste și miere de albine sălbatice. În acele locuri, propovăduia pocăința și îi boteza în apa Iordanului pe cei care își mărturiseau păcatele. Ca atare, veneau la el oameni de tot felul: negustori, vameși, soldați și chiar învățați, cărora le dădea diferite sfaturi, mai ales cu caracter moral. Era sever cu aceștia, mai ales cu învățații și fariseii.

Multă lume credea că el este chiar Mesia, dar le spunea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie – «Îndreptați Calea Domnului»!”. Cel mai important și emoționant moment din viața sa a fost Botezul Domnului, atunci când, în urma viziunii Duhului Sfânt care a coborât deasupra lui Iisus, el a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”. La îndemnul său, mulți dintre ucenici l-au urmat pe Iisus, printre care se aflau viitorii apostoli Ioan și Andrei.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a ridicat impetuos împotriva oricărui fel de păcat. În acest context, l-a învinuit pe Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a pornit război împotriva fratelui său, Filip, luându-i țara și soția, Irodiada. Aceasta îl ura de moarte pe Sfântul Ioan și, în urma cererii ei, a fost trimis de Irod în temnița Cetății Maherus/Machaerus din Pereia (acum în Iordania). La petrecerea pe care Irod a organizat-o de ziua lui a venit și Salomeea, fiica Irodiadei. Tânăra prințesă i-a încântat pe toți cu dansul ei, câștigând simpatia  tiranului. Acesta i-a promis că-i va da orice-și dorește, chiar jumătate din împărăție. Învățată de mama ei, Salomeea a cerut „capul lui Ioan Botezătorul”. Irod, care nu voia să-și încalce promisiunea, a acceptat uciderea profetului, iar soldații i-au adus Salomeei capul așezat pe o tipsie. Tragicul eveniment a avut loc în ziua de 29 august a anului 32. Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost ascuns sub podeaua unei camere din Cetatea Maherus. Apoi, în anul 453, la dărâmarea cetății, capul a fost luat de către episcopul Uranie și dus în Biserica cea Mare a Cetății Emesa, Siria. În anul 860, Sfântul Patriarh Ignatie a dus capul la Constantinopol, iar în anul 1204 francezii au luat o parte din el și au depus-o într-o biserică din orașul Amiens (acum catedrală). O parte din capul Sfântului se află în Damasc. Trupul a fost îngropat în Cetatea Sevastia din Samaria (acum în Cisiordania), iar mâna dreaptă a fost dusă de către Sfântul Evanghelist Luca în Antiohia (orașul său natal), ajungând în cele din urmă la Constantinopol, în anul 956, datorită împăratului Constantin VII Porfirogenetul.

Irod Antipa a fost chemat la Roma de către Caligula (împărat roman între anii 37-41) și de aici a fost trimis împreună cu Irodiada la Lugdun/Lugdunum, în Franța (astăzi Lyon), unde au mers cu mâinile legate și au murit în sărăcie. Salomeea, urmărită de pirați, s-a refugiat în munți, însă, o bucată de gheață care s-a desprins spre ea, i-a retezat capul.

În cinstea Sfântului Ioan Botezătorul multe biserici din România și din alte țări au drept praznic una dintre zilele de sărbătoare legate de viața sa.

La mulți ani cu sănătate tuturor celor care poartă numele de: Ioan, Ioana, Ion, Ionaș, Ionel, Ionela, Ionica, Ionică, Ionuț, Ionuța, Nela, Nelu, Neluța, Neluțu, Nica, Nică, Oana, Onuț.

                                                                                                                       Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,

                                                                                                                           Publicist, Șimleu Silvaniei

Motto: „Mulți au aflat cine sunt. Alții îmi știu faptele. Puțini, însă, îmi cunosc gândurile și sentimentele”.
Octavian GUȚU (n. 23 februarie 1946), profesor de limba și literatura română

Aproape de mijlocul lunii lui Undrea 2023, a ieșit de sup tipar cartea „Dedicații sau gânduri prețuitoare și pentru vecie”, scrisă de către profesorul șimleuan Octavian Guțu. Acesta este al treilea volum al său apărut în Colecția „Scriitori sălăjeni” a Editurii „Caiete Silvane” din Zalău, condusă de către domnul Daniel Săuca. Redactor al cărții este Alexandru-Bogdan Kürti, corectura aparține Oanei-Maria Barariu-Săvuș, culegerea textului lui Dorin Ciorba și Emanuil-Marius Hiriș, iar coperta și tehnoredactarea lui Major Lóránd de la „Color Print” Zalău.

Cartea are 286 de pagini, cu două părți: a întâia cu cinci capitole, iar a doua cu șase capitole. Pe cele două clapete se găsesc date despre autor și familia sa, despre activitatea profesională și extraprofesională a acestuia, precum și cele mai semnificative recunoașteri și recunoștințe despre el. Pe coperta a patra, sub fotografia-medalion a autorului, dascălul de citire și simțire românescă, Octavian Guțu, dorindu-i  cititorului o lectură binefăcătoare și îmbucurătoare, spune: „Titlul cărții ˂Dedicații sau gânduri prețuitoare și pentru vecie˃ este unul personalizat. Acesta, adevărată ˂carte de identitate˃ a unei scrieri, are multiple semnificații. În primul rând, numele operei este unul polisemantic. În al doilea rând, fiecare termen component al titlului are semnificații esențiale. Astfel, dedicații, primul cuvânt, indică rezumativ sau sugestiv cuprinsul scriiturii. Sunt antologate principalele texte-dedicații pe care le-a însumat autorul din totalitatea celor din cărțile oferite. Confesiunile creatorului operei sunt de natură moral-intelectuală și nu fizică, deoarece ˂inteligența și sufletul sunt nivelurile superioare ale omenescului˃. Termenul-titlu este urmat de o metaforă revelatorie – ˂gânduri prețuitoare˃, ea sugerând că în dedicații, cititorul va cunoaște cugetări, idei, păreri de natură laudativă. Gândurile prețioase sunt izvorâte dintr-o gândire critică și pozitivă. Ele sunt o formă de a scoate în lumină valorile moral-intelectuale din chipul interior al omului; de asemenea, sunt generatoare de optimism pentru om. Ele sunt, deci tonice! Prin cartea mea, eu ofer o inedită culegere de gânduri alese ˂și pentru vecie˃, adică opinii despre aspectele moral-spirituale din semenii noștri, care nu sunt efemere, ci de lungă durată”.

În acest context, volumul este unul  de excepție, chiar „o carte unicat”! Citind-o, rămâi fascinat… Este cea mai frumoasă și inedită poveste adevărată despre viață! Părerea mea…  Profesorul Octavian Guțu și-a rânduit, ca un mare maestru, dedicațiile și gândurile prețuitoare.  În partea întâia, pentru: marea și frumoasa familie a sa (despre norocul, bucuria și mândria de-a se fi născut în ea); foști colegi de la CN „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei; foști colegi de la  Inspectoratul Școlar Județean Sălaj; prietenii lui;  medicii care l-au tratat, salvându-i și prelungindu-i viața. În partea a doua se găsesc: manageri de succes în rezumatul narativ al CV-urilor acestora; cronici de întâmpinare din „Raftul cu carte” (publicate în ziarul „Magazin Sălăjean”); opinii dezvăluitoare de valori, realități și frumuseți; barometre de cultură generală (emisiunile-concurs de la televiziune); demitizarea scriitorilor prin anchete literare; un medalion aniversar și două interviuri. La majoritatea textelor tematice se află mottouri adecvate, cu rol rezumativ, punctând ideea/tematica respectivă, dar și viziuna autorului despre aceasta, cultivând gustul pentru frumos. Profesorul Octavian Guțu a scris această carte din cultul ce-l are pentru valoare și valori, pentru prietenie și prieteni, dar și pentru a ilustra frumusețea relațiilor interumane născute din respect și necondiționate, ori a vieții trăite cu rost, aducătoare de bucurii în lumea în care trăiești. Această carte nu este o „poveste”, ea este o imagine cât mai reală despre viață, cu dedicații și cugetări prețuitoare și pentru eternitate/veșnicie. Cine o citește are posibilitatea de a-l cunoaște mult mai bine pe autor, un dascăl important și merituos care știe să valorizeze fapte și, deopotrivă, oameni. Octavian Guțu, un profesor rațional/chibzuit și sentimental, este omul care-și asumă trecutul, cu bune și mai puțin bune, spunând cu onestitate și curaj adevărul-adevărat, despre orice și despre oricine. După cum se observă, n-am nominalizat persoanele care au primit dedicații sau gânduri personalizate. Ele sunt multe, foarte multe. Această oportunitate va fi pentru fiecare cititor o surpriză mai mult sau mai puțin plăcută, pe măsura valorii dedicațiilor sau gândurilor prețioase acordate/atribuite fiecăruia.

Cum am mai spus și scris, Octavian Guțu este și rămâne un veritabil dascăl, care și-a îndeplinit rostul pe pământul frumos al cititului și scrisului. Iar cartea a fost și rămâne cel mai bun prieten al său. În acest context, iată rondelul profesorului Octavian Guțu, actualizat: „Scrisul este a doua lui viață, / Limba română fiind prima… / Și-a pus în educație mintea și inima, / Fiind mereu în față. //  Prin funcțiile avute / Și-a câștigat toată stima, / Având realizări multe! / Limba română fiind prima… // A lansat trei cărți pe piață, / Promovându-și gândurile prețuitoare în lume. / Familia ce poartă al său nume, / Este o formă socială măreață. /  Scrisul este  a doua lui viață!”.

Dragă Tavi, sincere felicitări! Și, deopotrivă, mulțumiri pentru dedicație! Numărându-ți, în continuare pașii prin minunata ta existență, îți urez tinerețe fără bătrânețe, iar viața să-ți dea mulți, mulți ani… BINEȚE! Multă sănătate și bucurii nenumărate, alături de onorata ta familie și de toți cei dragi ție! Sărbători binecuvântate! La mulți ani!

                                                                                                                   Prof. Marin ȘTEFAN – UZPR,

                                                                                                                       Publicist, Șimleu Silvaniei